Despre corporalitatea lumii
Ilinca Bernea
„Bolnavul meu preferat“ este, de fapt, insusi trupul: in cultura europeana, suferim de corp si de aceea apare ca normal si chiar ca obligatoriu ca trupul sa fie sediul, teatrul suferintelor, scena repetitiilor suferintelor sufletesti. Ne doare tot corpul in cultura europeana! Corpul este marele dusman, calul troian si coloana a cincea a diavolului in fiinta omului european! Si tocmai de aceea dam corp, neaparat monumental: cultura ca substitut al corpului, ca „alt corp“, ca fuga de corp! Toti marii vitalisti sint bolnavi: bolnavi de viata. Eminescu, Cioran etc. Viata, nu moartea ucide.”
Bogdan Ghiu
Chiar daca nu intr-o formula lineara sau intr-o perfecta sintaxa perfect analogica, arta comunica prin fibre sensibile cu tot ceea ce se petrece in campul cunoasterii, al filosofiei si este inerent influentata. O arta a transcendentei nu mai este posibila intr-o epoca in care realul e raportat la ordinea materiala, decat cu riscul de a cadea in desuetudine sau intr-un mimetism steril al unor fosile culturale. O arta vie este cea care apartine prezentului unei anume civilizatii, care se raporteaza la o lume in miscare, la dinamismul unei epoci in desfasurare. Arta este menita sa tina pasul cu ceea ce numim dominanta culturala a unei perioade istorice, sa dea marturie despre valorile si reperele acesteia, sa ia o atitudine vis-a-vis de ele, sa le confere o interpretare. O arta care se raporteaza la modelele unui culturi moarte sau „depasite” nu poate fi autentica, pentru ca elementul viu care ar trebui sa o „inspire” lipseste, fantoma unei lumi trecute nu poate naste noi modele de expresie artistica, ci doar reiterari ale unor forme de arta deja experimentate, deoarece arta este produsul unei culturi, este o extensie a ei, iar o cultura apusa nu poate fi decat un cadru static, un tablou demn de contemplat, dar din care nu pot fi extrase sevele vitale necesare unor creatii originale. O lume asupra careia nu putem interveni nu poate fi exploatata ca muza, caci nu ii suntem martori ci urmasi, nu putem participa la transformarea ei, iar unul dintre rosturile primordiale ale artei este acela de a lua parte la „prefacerea lumii”. Mai explicit, daca un artist al zilelor noastre si-ar propune sa intre in dialog, sa zicem, cu epoca romantica, lucrul acesta nu ar fi posibil decat din perspectiva propriei sale lumi, caci spiritul uman este racordat la reperele unui ev cultural. Daca ar vrea sa o faca din perspectiva unui contemporan al romanticilor nu ar avea de ales decat sa imite modele cunoscute, deoarece nu are acces direct la acea lume, nu o cunoaste decat prin instanta unor relicve culturale. Nu poti fi original in raport cu o istorie deja consumata, nu poti inventa pentru antici un alt limbaj decat cel al propriei lor constiinte. De aceea a face arta in spirit antic este o redundanta, un act pseudo-creativ, un fals.
Singura forma de arta trans-istorica autentica este folclorul, caci ea este rodul unei traditii, iar traditiile sunt elemente culturale vii, perene. Arta individuala insa este, indiferent de curentul social din care face parte, sortita sa tina pasul cu schimbarea lumii, sa se adreseze unei contemporaneitati, sa dea seama despre un moment istoric anume, sa reflecte un avatar al devenirii umanitatii, sa inoveze forme de expresie, sa initieze un limbaj nou, iar acest lucru este valabil chiar si pentru perioadele anterioare momentului in care germenii modernitatii impun constiinta progresului si a noutatii ca standard universal.
Ce s-ar putea desprinde din aceasta punere in pagina a problematicii autententicitatii artistice este ideea ca o pozitie de tip pro-contra in fata artei postmoderne este nejustificata, in sensul ca, indiferent daca suntem sau nu impresionati, convinsi de valorile pe care aceasta le pune in joc, dezbaterea de fond ar trebui sa fie legata de felul in care aceasta arta reuseste sa portretizeze lumea actuala si nu de elementele constitutive sau de natura ei. Daca exprima autentic miscarea lumii, nu o putem dezavua ca arta... pentru ca a o face ar fi un gest la fel de pueril si de ilegitim ca acela de a discredita arta medievala pe motiv ca nu rezonam cu valorile acelei civilizatii, deoarece orientarea noastra intelectuala e in dezacord cu ele, de exemplu. Ce vreau sa precizez este ca a fi contestatarii artei unei epoci, indiferent carei varste culturale a unamitatii i-ar apartine (fie ea antica, clasica sau contempoana) este un act de rebeliune ratat, pentru ca valoarea artei nu consta neaparat in valorile pe care le dezbate sau exprima ci, asa cum am aratat mai sus, in felul in care reuseste sa surprinda imaginea lumii in miscare. Valorile sunt relative si schimbatoare, iar arta este autentica nu in raport cu natura lor ci cu substanta vie care le mentine in lumina constiintei intr-un anumit context istoric. Voi da aici exemplul artei renascentiste care, in epoca reprezenta o culme a umanismului si care, reiterata cateva secole mai tarziu in modele picturale ale manieristilor clasici devine un cliseu in ochii primilor romantici, o forma prea putin umanista de expresie. Cu toate acestea si arta renascentista si cea manierista si cea clasica sunt autentice, deoarce exprima veridic mentalitatea, spiritualitatea, sensibilitatea unei ipostaze a lumii, unui mental colectiv aflat in pemanenta combustie.
Daca in renastere omul era „masura tuturor lucrurilor” intr-un sens metafizic, era fiinta ganditoare, generatoare de perspective si sensuri, daca era, sintentic spus, conceput drept constiinta a lumii, iar in modernitate drept creator al ei, in postmodernitate omul isi pierde calitatea de judecator sau inventator, de explorator sau mentor, de figura centrala mundana si, constrans de relativismul care se impune drept lege universala, se prevaleaza de singura ordine pe care o mai poate controla si asimila integral, aceea a materiei, a elementului corporal. Stiinta devine cunoastere a fenomenelor tangibile, a masurabilului si observabilului. Realitatea si adevarul se inscriu in parametrii cunoasterii empirice, care, kantian spus, nu poate produce judecati sintetice a priori, nu poate fi asadar decat relativa, non-obiectiva. In arta postmoderna lumea se corporalizeaza, metaforele materiei tind sa monopolizeze spectrul de reprezentari existentiale si as vrea sa imi focalizez atentia asupra acestui fapt si sa il analizez in detaliu.
Arta este posibila datorita unei trasaturi a limbajului (vizual, lexical, sonor) care il face permeabil la o pluralitate de sensuri: ambiguitatea. Daca nu ar exista un decalaj, o zona „gri”, un clar-obscur inserat intre cuvant si concept, intre concept si imagine, intre imagine si fantasma imaginii, cum ar zice Lino Aldani, fara aceasta ambiguitate nu ar fi posibila existenta unui limbaj artistic.
Dihotomiile spirit/materie sau spirit/corp (substanta) sunt infiltrate in structurile de baza ale constiintei, fac parte dintr-un cod primar de interpretare a universului, am putea spune deci ca reprezinta niste forme constitutive, apriorice, ale gandirii. Indiferent de primatul pe care cultura unei epoci il acorda spiritului sau corpului si (sau) de felul in care le conceptualizeaza si investeste cu sens, aceasta pereche antinomica este prezenta in fundatia arhitecturala a gandirii omenesti. Daca, spre exemplu, in poezia romantica ideea de ascendenta spre zenit era sugerata prin metamorfoza naturii umane intr-una cosmica, non-corporala, in cea contemporana, care cauta sa defineasca un traseu invers, metaforele "caderii", migratiei spre nadir, damnarii trimit inerent la elemente fiziologice sau fizionomice, asadar dualismul spirit-corp ramane constant acelasi, ca unitate de masura a miscarii catre o extrema sau celalalta a fiintei. Din acest punct de vedere s-ar putea spune ca arta contemporana reprezinta in raport cu cea moderna sau chiar cu cea anterioara modernitatii, un revers al medaliei, al aceleiasi medalii, care face ca spiritul si corpul sa fie entitati distincte, complementare sau chiar contrare. In structurile apriori ale gandirii se prefigureaza un spirit al lumii, o esenta a ei si un corp al acesteia, corp pe care il putem asimila unei constiinte aflate intr-o perpetua metamorfoza. Arta ar trebui sa le cuprinda si surprinda pe amandoua, iar aici se poate discuta despre un prim punct nevralgic al expresiilor artistice contemporane: acestea pot fi acuzate impreuna cu toata cultura careia ii sunt circumscrise ca au pierdut viziunea esentei si in aceaste conditii, nu omul, nu spiritul ci corpul devine „masura tuturor lucrurilor”.
Inainte de a dezvolta aceasta idee vreau sa pun in discutie conceptul de lume. Din perspectiva eului ganditor, lumea nu reprezinta o realitate obiectiva, ci o retea de senzatii, informatii, sugestii, influente, perceptii, judecati, reflectii etc. Lumea este o „plasma”, un mediu, un creuzet al fiintarii, o dimensiune cvasi-exterioara, cvasi-interoara, pe care gandirea o analizeaza, o defineste, si-o insuseste intr-o formula proprie. Lumea este mai degraba campul de forta creat de intalnirea eului cu exterioritatea, eu individual sau colectiv. Lumea este un produs al gandirii omenesti, un derivat al constiintei. Dar aceasta este un corp al spiritului, asadar lumea se transforma in functie de metamorfozele constiintei omenesti. Lumea este un invelis si o gazda a existentei, este la randul sau un corp, un vehicol, un mijloc de fiintare. Iar arta este, dupa cum am aratat, substantial legata de configuratia, miscarea, viata acestui corp al lumii, este o reflexie virtuala a acestei corporalitati in materia subtila, abstracta, simbolica a unui limbaj.
Notiunea de corp implica de asemenea numeroase acceptiuni. Rostind cuvantul „corp” unii dintre noi se gandesc spontan la corpuri ceresti, la corpuri fizice sau pur si simplu la corpuri omenesti. Sui generis aceasta reprezinta o forma materiala, finita, palpabila, accesibila simturilor, care are masa si intindere. Corpul lumii este o metafora, caci nu are masa si intindere, este o abstractie, este mai degraba o desfasurare de elemente in timp decat in spatiu.
Acest corp al lumii insa face obiectulul studiului de fata. O mare parte dintre metaforele la care apelam sunt antropomorfizari, iar „corpul lumii” nu face exceptie: il gandim in analogie cu corpul omenesc. „Spinoza, aici, cu al sau „ce poate un corp”, explica totul: totul e corporal, chiar si, chiar daca supra-corporal. Tot un corp e si „supra”, dea-„supra”, supra-asupra. Sa ne jucam de-a supra.”, Bogdan Ghiu.
Cultul corporalitatii in poezia contemporana
Voi discuta in cele ce urmeaza inclinatia poetilor contemporari catre forme de anti-lirism si strategiile literare pe care le adopta pentru a exprima coborarea spre nadir. Se poate vorbi si de o remanenta nostalgica a perioadei "transcendentale" in strafundurile gandirii care ii face pe poeti sa scrie cu furie, dezgust sau cruzime despre caderea lumii in "corporalitate". Relatia lor cu corpul uman sau mundan este una conflictuala, duala, care emana nefericire si angoasa.
Inca incepand cu generatia 80 se poate distinge net un fenomen de transgresare a granitelor dintre genurile literare, cu precadere dintre proza si poezie. Lirismul migreaza spre proza, iar epicul tinde sa se infiltreze in poezie. Aceasta permutate este fertila estetic creatiilor in proza deoarece lirismul este factorul estetizant intr-o opera literara, insa traseul invers vaduveste poezia de insasi sevele sale constitutive care tin de substanta lirica. Astfel ca deplasarea epicului in poezie ii rapeste acesteia aura estetica. Fenomenul insa s-a accentuat intr-atat in ultimii ani incat practic poezia a ajuns sa fie mai prozaica decat proza, mai epica decat romanele secolului XX si inca mai putin metaforica decat fizica. Reflecta acest fapt o anumita tendinta a culturii postmoderne, o dominanta a gandirii si stilului de viata contemporane? Cu siguranta da. Artistii resimt cu acuratete de seismograf miscarile tectonice ale culturii, ei sunt primii care recepteaza schimbarile, mutatiile care survin, iar poezia este o pilda vie a “dezestetizarii” si “deliricizarii” lumii.
O atentie deosebita o acorda corpului, in acceptiunea sa postmoderna, Bogdan Ghiu. Eseist de marca apreciat pe plan european acesta se lanseaza intr-o spectaculoasa analiza a modului in care este asumat „corpul” de catre fiecare arta si totodata pune in discutie corporalitatea limbajelor artistice. „Muzica este un corp mai mare, infinit”, spune el. „Muzica (re)da corp, reface corpul, un „corp fara organe” (Artaud), vindecind corpul de organe, de organizarile si de fugile, de tiranicele compulsiuni organicist-teritorializante ale acestora. Prin ea, cu ea, ca „organ” si ca „obiect” deopotriva, simti simtirea, simti cum se petrece simtirea, esti eliberat de sub imperiul si de imperativele subiectului: muzica iti ofera subiectivitate fara subiect. Asisti la (propria) simtire. De fapt, esti azvirlit si mentinut, tinut in azvirlire, in expulzare, pendulezi (zbori) intre a simti si a simti simtirea, a fi simtit („metasubiect”): afectul, afectarea inceteaza sa mai fie de-fecte. Corpul e muzical. Paradoxal insa – si tocmai aceasta e gratia –, corpul muzical care vine sa te afecteze din afara nu o face, totusi, intr-un mod exterior – e un corp fara suprafata, numai volum prelucrind si subtilizind masa –, sub forma vreunei intilniri, a vreunui contact. Este un corp care te include, dar nu ca un exterior (fara a te inghiti): spatializare fara spatiu, fata de care spatiul, spatiile propriu-zise sint doar, paradoxal, niste metafore (singurele materiale: ce mister: metaforizam impenitent ca sa – ne – dam – mereu alt – corp!).
Stare, deci, de nonmediere: prin muzica iesim din mediatie fara a intra in „direct”, trecem in petrecere, sintem petrecuti in petrecere.
De aceea vindeca muzica. Pentru ca ne preia „corpul nefericit” (corpo infelice: Pasolini, Edipo Re), il inlocuieste, e o „proteza” sublima, temporara si superioara: corp perfect care te impaca (cu) timpul, petrecindu-te din trecerea in petrecerea lui. Corp originar „tehnic”. „
Tema corpului se regaseste si in alta studii ale sale care vizeaza creatia literara sau poetica. „Am o propozitie, am un trup...“, afirma Bogdan Ghiu intr-un discurs despre corporalitatea culturii. „Literatura si cultura romana nu au corp, nu au curajul, umilitatea si imaginatia de a recunoaste infinitul strain al trupului, de a se folosi de el, de a crea cu trupul in loc sa fantasmeze corpuri monumentale de substitutie. Doar poetii isi mai simt si-si mai poarta, pe aici, trupul. Bacovia. Eu si trupul meu ne pindim, pentru a (nu) ne lua prin surprindere. Dar nici eu, nici trupul meu nu sintem unul. Si nici, impreuna, una. Ne schimbam fara program rolurile si, din acest punct de vedere, nicio zi si chiar niciun ceas al zilei nu sint la fel. Exercitam fiecare tiranii divergente, carora rareori celalalt ii este obiectul (pacientul) principal, direct vizat: vrem altceva, lucruri pe care putem sau nu putem sa le facem impreuna. De aceea, deseori intram in conflict. Atunci, celalalt se supune maraind si exercitindu-si dreptul la rezistenta, manifestandu-se ca limita care insa, de cele mai multe ori, nu face decit sa acompanieze, sa rafineze, sa compuna si sa complice actiunile sau nonactiunile celuilalt, actele sau pasivitatile celuilalt...
...Nu-ti poti fabrica insa trupul de unul singur. Orice corp este o combinatie, o compozitie, o „interactiune“. Or, tocmai cu asta imi umplu, imi indeletnicesc existenta: cautand parteneri, umani/nonumani, pentru construirea de trupuri nesupuse, necodificate, nenormate. Pentru extinderea si rafinarea pielii, adica a suprafetei de resimtire si de exprimare, de inscriere a realului. Corpul complet, in permanenta extindere si proliferare.
Corpul e altul. De aceea, intotdeauna, altul e corpul, altu-ti da corpul „propriu“, cu altul faci corp. Nu exista corp decat in(tr-un) comun. Un comun de fiecare data de inventat – si tocmai aceasta-i creatia. Produsul: cu cine?”. Bogdan Ghiu.
In eseul „Metamorfozele corpului” din Convorbiri Literare, Florin Crismareanu problematizeaza nevoia de delimitare a domeniului de definitie a corpului pe care o resimt multi dintre ganditorii contemporani. El obiecteaza ca proprietatea de a avea un corp nu este reprezentativa pentru identitatea persoanei decat circumstantial pentru ca instrainarea de natura survine inerent cu un sentiment de alienare fata de propria conditie naturala, trupeasca. Corpul devine o ruda vitrega a spiritului, se preschimba intr–un „celalalt” cu care eul nu se mai identifica, decat in criza de identitate. Reversul medaliei este ca: omul devine corp cu pretul pierderii de sine .„Inclin sa cred ca in speranta de a „indrepta” acest fapt, cei mai multi fenomenologi francezi, plecind de la Husserl, mai exact de la Meditatia a V-a, se ocupa de problema celuilalt. Interesant este faptul ca in incercarea de-a-l descoperi pe celalalt de cele mai multe ori ne uitam pe noi insine. In acest moment intervine a treia ruptura inaugurata in zorii Modernitatii de Vesalius si adeptii filosofiei mecaniciste. Aceasta a treia ruptura - poate si cea mai grava – se instaleaza intre om si corpul sau. Pe acest fundal isi face aparitia medicina moderna (abordata cu precadere in capitolele 9, 10 si 11 ale prezentului volum). Medicina urmand fidel mostenirea vesaliana indeparteaza din ingrijirea sa omul bolnav, istoria sa personala, pentru a nu se rezuma decit la procesele sale organice. Indepartarea de omul ca intreg – medicina fiind doar una a corpului - a generat in zilele noastre nesfarsitele dezbateri etice, bioetice, s.a.”
In acelasi studiu semnat de Bogdan Ghiu, pe care l-am mentionat anterior, este ridicata, pe cat de sintetic pe atat de relevant, problema perspectivei din care este evaluat raportul suflet-corp. Daca antichitatea, evul mediu, renasterea si chiar modernitatea consimt intr-o mai mica sau mai mare masura la ideea de prizonierat al sufletului in corp, ei bine in postmodernitate ambele notiuni (corp si suflet) sunt revizuite si desconstruite, fiind considerate drept entitati lingvistice si cognitive, constructe ale gandirii colective, cu o consistenta si corespondenta ontologice discutabile. Corpul si sufletul reprezinta, in viziune postmoderna, conceptualizari reversibile, chestionabile, dubitabile, reprezentari constituite prin conventii culturale, prin atavisme de gandire care se cer reinterpretate si redimensionate. „„Noi nici nu stim ce poate un corp!“, a strigat, cindva, Spinoza, in Etica, noteaza Bogdan Ghiu. „Corpul, prizonierul sufletului“, a oftat ceva mai tirziu Foucault, unul dintre cei mai mari ginditori postspinozisti ai plasticitatii corpului, o plasticitate cu surse, vai, transcendente, careia el ii opunea, tocmai, etic, modelarea de sine, „estetica existentei“.”
Intrebarea pe care Foucault o strecoara, derutant, este una de referinta in cultura contemporana, deoarece nu doar „natura” si substanta sufletului sunt apte sa suscite intrebari filosofice, asa cum s-a considerat pret de cateva milenii, ci si corpul, inteles nu ca suport sau invelis al spiritului, ca materie vie, ci ca reprezentare a constiintei. Dincolo de corpul de carne, care apare desemnat in cultura clasica drept inchisoare a sufletului, exil al acestuia in spatiu si in timp, mai exista un corp, virtual, in minte, o imagine gandita a celui pur material de care nu au tinut cont decat poetii si artistii pana de curand. Natura acestui corp eteric este asadar de factura spirituala, imaginea, dimensiunea si proprietatile lui sunt dictate de conditionari, ratiuni si mobiluri imateriale, care nu tin de sfera asa zis fizica a existentei. Corpul este asadar mult mai mult si altceva decat doar invelis material al fiintei. Intr-o oarecare masura pana si hainele sunt o oglindire a domeniului de definitie pe care il atribuim corpului, pentru ca sunt croite in virtutea conceptiilor noastre despre menirea, importanta, functionalitatea si proprietatile corpului fizico-metafizic. Dincolo de fiziologie si de fizionomia stricta a unui trup, putem vorbi de o serie de alte dimensiuni ale acestuia care nu mai apartin planului fizic, cum ar fi imaginea, sensurile cu care il investim, valorea pe care i-o atribuim, drepturile si limitele pe care i le conferim. Corpul nu este si nu a fost niciodata o masinarie pur-materiala, autonoma fata de spirit, decat sub anumite aspecte, care tin de constantele genetice si biologice ale speciei. In sens cultural insa corpul a fost intotdeauna raportat la spirit, prefigurat de spirit, ingradit sau impulsionat de catre acesta. Cum altfel s-ar putea explica performantele sportive, recordurile mondiale doborate an de an? O vointa extra-corporala modeleaza, educa si angreneaza corpul in angajamente si teluri care nu tin catusi de putin de imperative biologice. Mintea este cea care ii porunceste corpului, care ii conduce, care ii confera libertati sau il restrictioneaza. Corpul nu actioneaza niciodata independent de deciziile si motivatiile constiintei si din acest punct de vedere putem afirma fara dubii prizonieratul corpului, dependenta si subordonarea acestuia fata de spirit. Poate ca formularea cea mai fericita ar fi aceea ca trupul este sclavul mintii, al constiintei in vreme ce sufletul este deopotriva intemnitat in corp si inrobit de constiinta. Anticii se refereau la corpul fizic si la suferintele lui atunci cand vorbeau despre sufletul intemnitat in materie, aveau in vedere ideea de reincarnare, in vreme ce medievalii se refereau la ispitele, poftele si pacatele trupului eteric, ele corpului din gand. De aceea e foarte important de stabilit, in functie de diferitele curente culturale, domeniul de definitie al fiecareia dintre notiunile de corp si suflet vehiculate, caci nu e vorba de acelasi formule. In perioada „revolutiei sexuale” din occidentul anilor 60 spre exemplu, cel care a fost eliberat a fost nu doar sufletul, pana atunci controlat tiran de o constiinta puritana, ci si trupul care asculta fidel, caineste de poruncile aceleiasi constiinte. Eliberarea a constat in inlaturarea vinovatiei asociate dorintei si practicilor sexuale, iar odata cu volatilizarea sau diminuarea culpabilitatii si sufletul si trupul au avut de castigat in ceea ce priveste mijloacele de expresie si manifestare.
De asemenea distinctia corp-trup merita discutata deoarece notiunea de trup e asociata regnului uman, in vreme ce corpul poate fi si inanimat, poate fi un obiect pur material. De asemenea animalele si plantele nu au trup decat in contextul unor metafore antropomorfizante. Frigiderul, dulapul, asteriodul, punga sunt corpuri si niciodata trupuri. Asadar limbajul distinge intre ceea ce reprezinta corpuri lipsite de constiinta care nu pot fi asadar autoreflexive si corpurile omenesti, singurele acompaniate de spirit, de liber arbitru, de capacitati de auto-definire etc.
In arta si in poezie este cel mai adesea vorba despre trupuri unde insasi cuvantul trup contine sugestia raportarii corpului la spirit. Pentru a incheia discutia despre prizonierat, voi pune problema in urmatorii termeni: in orice relatie de dependenta exista o anumita doza de nelibertate, polii relatiei se conditioneaza si constrang reciproc asadar putem afirma ca, dintr-o anumita perspectiva corpul este prizonierul sufletului, insa si reversul medaliei este la fel de veridic. Ceea ce aduce nou postmodernitatea este acesta viziune caleidoscopica asupra lucrurilor, ea nu mai polemizeaza cu epocile anterioare si cu paradigmele lor dominante asa cum a facut-o modernitatea, nici macar nu putem vorbi de o paradigma proprie postmodernitatii ci de o incercare pacifista a gandirii contemporane de a gasi cheia justa a fiecarei viziuni si conceptii culturale istorice sau prezente, de a explica si de a intelege fundamentele unor sisteme de idei sau ale unor mentalitati colective... Postmodernitatea a renuntat la absolut, la incercarea de a gasi adevarul unic sau dreptatea sau etica perfecta. Nu mai exista idoli sau demoni nici macar in batalia dintre vechi si nou ca in cazul epocii moderne. Aparent paradoxal, atitudinea deconstructivista a creat terenul propice unei serii de recuperari istorice, insa acest lucru se intampla deoarece orgoliul de a cladi o lume a prezentului in detrimentul celorlalte a fost si el demontat, neutralizat: cu cat mai radicala este deconstructia cu atat mai usor de invins e ispita de a postula noi valori si sensuri, la fel de relative si de putin perene.
Daca la nivel de curent cultural, de traditii sau scoli de gandire pot fi distinse si sintetizate cateva tendinte clare in reprezentarea raportului suflet corp, in poezia contemporana ne intalnim cu o varietate de modele si formule foarte greu de clasificat, deoarece nu mai exista conceptii dominante ci doar relicve ale unor viziuni crepusculare, care apar altor secole.
In cele ce urmeaza voi prezenta sumar, felul in care acest raport se reflecta in lirica unor artisti ai cuvantului reprezentativi pentru generatia din care fac parte. Volumul lui Matei Visniec, « Inteleptul la ora de ceai », reeditat recent sub titlul « Orasul cu un singur locuitor » aduce la rampa, printr-un lirism de factura parabolica, o conceptie cheie a spiritului postmodern ce pune in discutie natura si veridicitatea reperelor ontologice cartografiate de o intreaga traditie culturala europeana. Poetul sugereaza ca notiunile elementare, chiar arhetipale cu care jonglam atat in gandirea curenta cat si in literatura sunt structuri lingvistice incarcate de sens a caror inlantuire creaza un univers autonom fata de planul existential. Lumea gandita nu este o oglinda a lumii reale, ci o dimensiune cu legitati proprii, cu elemente a caror semnificatie este distincta de cea a lucrurilor numite prin limbaj. Poemul „Calatorii sumare” ilustreaza subtil prapastia ontologica dintre lumea reala si cea gandita, a semnelor, constructelor lingvistice. Arta este o forma de viata, care viata se petrece insa intr-o dimensiune paralela celei in care exista fereastra, biroul, strada, trecatorul. Altfel spus lumea corporala si cea lexicala in care subzista sensurile sunt paralele:
„Prin orasul lipsit de strazi
trec cintind pietonii lipsiti de trupuri
mina maninca singura
pe o masa in bufetul garii
la fiecare doua ore ciuguleste
cite un bob de strugure
pe locul in care a stat vinatorul
s-a tolanit acum vulturul urias
in bazinul cu apa e liniste
inecatul s-a chircit pe treptele de piatra
peste cuvintul oras
pluteste cuvintul ceata
cuvintul om
priveste
prin cuvintul
fereastra”
Daca ar fi sa dau un nume de cod felului sau de a scrie, as spune ca Matei Ghigiu practica o poezie animista. Starile, ideile, imaginile capata nume proprii, toate sunt duhuri, sunt fiinte.
„Inspre noi vine acum o femeie-dovada
Ne priveste de sus, noi ii spunem cate ceva
Ea nu ne aude fiindca e doar o femeie inalta
Si se stie ca aceste femei nu aud”.
Animismul este o caracteristica definitorie a stilului sau. Aproape in fiecare poem, apare travestita, intr-o alta nalucire, „femeia”. Exista femei-arbori si femei-ispita, femei de fum si femei-muzica. Daca in esoterica traditionala exista patru elemente si un al cincilea care este un compus alchimic, universul lui Mat evidentiaza inca unul, derivat: elementul feminin (fara nici o legatura cu intruparile de sex femeiesc). Acest element este un produs hibrid al fuziunii dintre pamant (forma) si apa (traire)... Tot ceea ce tine de eros si de filia se metamorfozeaza in aparitii femeiesti carora insa nu le este contrapusa sau echivalata o suita de aparitii barbatesti. Spiritul masculin este doar o fictiune culturala, o metafora. Ceea ce exista ca esenta a existentei, ca energie, corpuscul de stare, vibratie, unda, manifestare naturala tine de principiul feminin. Constiinta umana e de gen masculin, dar constiinta nu este decat un rezervor de idei si constructii de nisip care se naruie peste noapte. Sevele, care curg prin noi si care ne compun identitatile interioare, fie ca suntem intrupati in barbati sau femei, tin de principiul feminin. Dragostea e femeie, mirarea e femeie, fericirea e femeie, tristetea e femeie, ceea ce ne atrage sau ne starneste zbuciumul in intalnirea cu celalalt este intotdeauna o manifestare a elementului feminin care ne poarta amprenta. Astfel ca, in poezia lui Mat, ne intalnim cu femeia-timp, cu mama-meduza, cu femei de o frumusete „nimicitoare”, cu tot felul de nimfe si de iele.
Matei nu isi trambiteaza emotiile, oricat ar fi de puternice, le contureaza in tuse fine, ca si cum le-ar impartasi in surdina. Uneori, pare ca le-ar derula cu incetinitorul sau ca ar vorbi in soapta... Insa poezia sa nu are nimic din specificul artei minimaliste; dimpotriva respiratia lirica e bogata, incarcata aproape baroc. Versurile sunt expresive prin ceea ce ascund in substrat, prin ceea ce e sugerat abia si nerostit:
„Vom trage la sorti dreptul la ultimul glont
Doi care suntem cu doi care am fost
Minus cati vor mai fi cei care nu au inteles mai nimic din toata aceasta zbatere interioara...
Ramanem cu coatele goale
La o masa cu un singur cutit infipt adanc in carnea cruda a lemnului”.
E de observat aici antropomorfismul : « carnea cruda a lemnului ». Corpul inanimat capata sub inraurirea trairii poetice rangul de trup. Asemeni unui pictor expresionist Ghigiu transfera propriile cobustii interioare obiectelor din lumea inconjuratoare si le descrie ca pe o extensie a sinelui. In poezia lui insa, nu exista propriu-zis corpuri, ci doar forme de manifestare ale spiritului, mai exact un trup este o manifestare. Ceea ce tulbura in acest poem este ambiguitatea formularii. Versul „doi care suntem cu doi care am fost” ne trimite cu gandul la multiplicitatea identitatilor interioare, iar versul urmator sugereaza o suprapunere intre imagoul „strainului” si „un personaj interior”, „o voce” pe care o percepem ca fiind proprie, dar care ramane undeva la periferia fiintei. „Toti cei care nu inteleg” sunt o armata de chipuri launtrice, de euri indiferente, sunt proiectii ale alteritatii, sunt acele avataruri pe care lumea (exterioritatea) le-a sadit in noi, surpandu-ne calea spre lucrurile care ne sunt cu adevarat proprii si vitale... Nu suntem in permanenta aceiasi, in noi convietuiesc alternativ sau simultan o sumedenie de entitati – vezi parabola Omului-lup din Lupul de stepa - dintre care doar unele inteleg, „realizeaza” iubirea.
Mintea poate deveni uneori un teren minat care ne alieneaza de propria esenta sufleteasca. Matul este constient de acest pericol, dar exista si Nocta care vegheaza.
« Nocta » apare in chip de preoteasa care oficiaza toate ritualurile singuratatii. E o voce interioara care te conduce prin intuneric. Intre „tine” si „insuti” se afla un coridor mai mult sau mai putin opac. La unul dintre capete, se intrezareste ceea ce stii despre tine in prezent, la celalalt se afla muza, ingerul, Nocta e acea parte a fiintei proprii de dincolo de orizonturile oricarei prefaceri. Cineva din tine te ajuta sa intelegi, sa speri, te trezeste din cosmaruri, se travesteste in iubita, in calauza, in punct de sprijin. Cineva vegheaza asupra ta si iti trimite semne... Nocta e tandra, ocrotitoare, Nocta e lucida, inteleapta, necrutatoare. Nocta e umbra care te urmareste in tot si in toate, Nocta dezvrajeste iluzii si decanteaza asteptari, Nocta e cea care iti sopteste in gand, cu o voce materna: „nu fi prost, nu stii traiesti in substratul permanent al ploilor?”.
Prima generatie de poeti postmoderni romani, cea care practic a prefigurat revolutia limbajului poetic, si-a propus programatic ca sparga toate canoanele formale si semantice mostenite de la generatiile anterioare si, prin mijloace de expresie asemanatoare structurilor muzicale din genul free-jazz, sa surprinda descentrarea fiintei, angoasa, deriva, neincrederea, esecul, altfel spus sa exploreze zona abisala si intunecata a experientei omenesti, dincolo de norme si criterii axiologice. Poetii moderni erau justitiari, moralisti, sentimentali, reformatori, raportau experientele la anumite criterii ale idealitatii, iar saltul pe care il fac postmodernii este spre o eliberare totala de orice demers teleologic, ei nu vor sa destituie sau sa rastoarne o ordine de lucruri si de sensuri, sa justifice, sa condamne, ci sa exploreze, fara preconceptii si fara o miza clara, substanta nebuloasa a existentei individuale. Constrastele se estompeaza, granitele dintre categoriile antinomice sau complementare tind sa dispara, chiar si aceea dintre trup si spirit. Trairile sufletesti se corporalizeaza metaforic, iar corpurile capata proprietati ale sufletului. Stari, experiente sau examene de constiinta pe care un poet modern le-ar fi considerat lipsite de noblete sau de relevanta inunda spatiul virtual al poeziei postmoderne : e o abundenta de expresii ale lasitatii, banalitatii, mizeriei omenesti. Un fapt inedit este si acela ca eul poetic inceteaza sa mai fie una cu muza, sa se mai substituie partii luminoase a fiintei, sa se erijeze in judecator al lumii sau in victima, isi pierde inocenta, astfel ca poate fi vocea unui sadic, a unui nevolnic. Daca in modernitate poezia era mai degraba o critica tintita la adresa lumii, in postmodernitate poezia capata un timbru autocritic, autoironic, aproape mazochist. Eroul negativ tinde sa fie insusi poetul, razvratit impotriva propriilor limite. Moralitatea lui nu mai este una declamata ci consta in gestul autoreflexiv menit sa il puna intr-o lumina nefavorabila, e modestie. Poetul nu isi mai asuma instinctiv trairile pentru a le revarsa in poezie ci se apropie de ele cu cinism si le observa cu ochi critic. Apare asadar o distantare a constiintei fata de obiectul experientei subiective, o desprindere a eului creator de sine. Corpul si sufletul devin un tot unitar, privit insa cu detasare, cu luciditate cinica. Tandemul suflet-corp devine un compus indestructibil, simbol al individualitatii al separarii dintre lucruri si fiinte.
Poet remarcabil al generatiei 80, Traian T. Cosovei, apeleaza la imaginea trup-sufletului pentru a-si ilustra sentimentul infrangerii, al dezamagirii de sine.
„Incepusem sa pierd frumos,
stiam chiar sa pierd frumos
(intii trupul tau aurit de o neliniste fara de margini,
apoi cuvintele tale pe care dintr-odata
nu le mai puteam strabate
cu nervul subtire al dragostei).
Pierdeam frumos —
jumatate de nor iti acoperea umarul sting
pe care il ridicai adesea la intrebarile mele
in timp ce eu pierdeam intruna, dar foarte frumos
asa cum foarte frumoasa putea sa para
pasarea de fier crescuta pe umarul drept
al celui aidoma caruia nu voi mai fi niciodata”.
Singura alegorie posibila pentru ceea ce ar putea insemna unicitatea individului este corpul. Dovada ca suntem unici e in gene, in fizionomie. In mod analog, sufletul are o amprenta unica, insa invizibila si impalpabila si de aceea corpul este concept de catre poet drept partea tangibila a sufletului.
Calatorind in timp cu o generatie, observam ca raportul suflet-corp este inca prezent in formula sa dihotomica prin care corpul e asimilat materiei, iar sufletul spiritului. Ceea ce tine de corp are greutate si inertie. In lirica Ilenei Malancioiu corpul este un mijloc prin care sufletul poate fi infrant, umilit, fortat sa abdice de la rosturile proprii, dar si element de sacrificiu necesar eliberarii interioare. Trebuie tinut cont, desigur si de contextul social in care aceasta si-a compus poemele, de faptul ca versurile sale erau aluzive la adresa sistemului concentrationar, ca exprimau voalat, subtil o forma de protest la adresa unei oranduiri inumane, in care sufletul era santajat si terorizat, iar integritatea fiintei intrupate era permanent amenintata. Constiinta ei poetica sangereaza, versurile ei transpira durere si o revolta densa, gata sa explodeze, care ilusteaza sugestiv o atmosfera insuportabila. Metafora devine arma prin care este denuntata oroarea sociala :
„Numai Trupul
Avea linia vietii in talpa
Si eu ma uitam ingrozita la linia vietii lui
Care parea foarte lunga
Si el imi simtea ochiul ca pe un cui.
I s-a parut firesc sa mi-l scoata
Desi se putea foarte bine
Sa scape de ingrozitoarea durere
Mutandu-si talpa aspra de pe mine.
Ochiul meu care-a platit totul
Sade acum in palma lui
Ca un copil catarat
In varful unui gutui.
Numai trupul ramas inca viu
Dar nevazator
Mai clatina din cand in cand
Imensul picior”.
In acest poem trupul are semnificatie duala : este pe de o parte un simbol al puterii care striveste, imagine a unei poveri cumplite si pe de alta parte, paradoxal, un simbol al fragilitatii si neputintei. Corpul in sine e doar o parghie a puterii sau slabiciunii.
In schimb, in poezia Constantei Buzea nu exista corp sau sugestii referitoare la fizionomia omeneasca. Lumea se compune dintr-o suita de peisaje, resorturi si intamplari impalpabile, totul e metafizic, totul se petrece intr-un decor abstract-eteric. Fara a fi cu premeditare o poezie a esentei, caci adeseori ceea ce versul Constantei Buzea surprinde este tocmai efemerul, singularitatea unor momente sau trairi, irepetabilul sau chiar „caderea”, creatia sa eludeaza gratios tot ceea ce ar putea fi o trimitere la corporalitatea umana. Exista un singur corp care merita invocat in vers si anume acela al naturii. Este spectaculos cat poate fi de incarcata lirica Constantei Buzea de simboluri vegetale. Daca in poezia lui Matei Ghigiu avem de-a face cu o forma de animism prin care lemnul se umanizeaza, in cea a poetei generatiei 60 umanul se vegetalizeaza sau, in tot cazul, este sugerat si definit in analogie cu elemente ale naturii care apartin altor regnuri:
„Nu vreau sa deger, frigul e cumplit,
Pasari se infasoara in sinea lor si rezista,
Putine cad ca pietrele pe pamant.
Ninge, ninge si cand nu ninge pare ca ninge,
Ninge pamant asupra cerului,
Si cand e moina cad zapezi din crengile norocoase.
Eu am crezut in contemplare,
Zapada m-a vazut si m-a acoperit,
Dar cate clipe calme sunt intr-o ninsoare?
Cate clipe calme pe un munte nins cu brazi troznind,
Si cata rasina abia mai salveaza lemnul de frangere?”
Generatia 2000, asa cum apare identificata de critica, este una a poeziei incisive, seci, cinice, care opereaza chirurgical asupra sentimentelor si expresiilor emotionale incercand cu premeditare sa le extraga lirismul, candoarea, este o poezie hotarat anti-poetica, deconstructivista, care ataca insasi fundamentele milenare are artei versului. Daca in antichitate poezia este asociata muzicii, in evul mediu misticii, in renastere umanismului, in iluminism idealitatii, in romantism sfasierii si contradictiilor launtrice, in existentialism revoltei, indoielii si nihilismului, ei bine in postmodernitate poezia devine mijloc de auto-flagelare a unui suflet care si-a pierdut reperele, a unui suflet amnezic, batran si mohorat, secatuit de vlaga. Este o pozie morocanoasa, deliberat urata, acida, dizgratioasa care se adreseaza siesi si nu vrea sa comunice decat amaraciunea si lehamitea acumulate intr-un suflet care s-a nascut tarat. Revolta nu mai este una aprinsa, pasionala ci una letargica, asemeni radiatiei unei stele albe, pitice. Ceea ce ramane in mod decisiv de natura poetica in lirica acestei generatii este un anumit filon de traire care curge in penumbra expresiei, camuflat de forma. Nici o metafora in sensul traditional si lexical al termenului, nici o structura, nici un artificiu stilistic din regnul celor traditionale nu mai sunt cultivate, dimpotriva, sunt rejectate cu intoleranta.
Ne intanim acum cu o poezie descentrata, lispita de acel „axis mundi” pe care il reprezinta sintaxa psihismului colectiv, o poezie articulata in jurul unui univers particular prin excelenta in care forma genereaza fondul, dar se instituie cumva arbitrar, fiind deliberata doar in virtutea criteriului insolitului. Forma creeaza sensuri, insa nu neaparat sensuri lizibile, asociabile unui filon de traire reprezentativ pentru un for subiectiv distinct de cel al autorului. Toate acestea vorbesc despre un sentiment general de alienare a individului in lume, fiinta umana se simte dezaxata, straina de o realitate asupra careia nu are controlul si care pare ca ar vrea sa o anihileze. Lumea devine o platforma primejdioasa, incarcata cu substante toxice pentru suflet.
Citind aceasta poezie a neantizarii fiintei, gandul cititorului se inneaca in apele scriiturii, e aborbit de text intr-un mod care ii inchide orizonturile, e prins intr-un univers care-i provoaca oroare, care il scoate din sine si il arunca in haos... Se produce un fel de iesire din lume, insa in sens contra-oniric si contra-catharctic. Empatia receptiva nu se poate institui in fata unei creatii al carei obiect il lasa rece pana si pe autorul ei. Noile forme literare sunt saturate emotional, sunt cu premeditare anti-trairiste. Creatorii manifesta un cinism virulent intors impotriva propriei fiinte. O intrebare care se ridica este: cum ar putea cititorul sa rezoneze empatic cu un manifest de refuz al simtirii? Cu o opera ale carei straturi tectonice sunt facute din sedimente de emotii negative?
Ca aceasta poezie reflecta o anumita stare de degringolada a psihismului colectiv, o forma de nevroza si astenie spirituala generalizata este limpede. Dar in ce masura oamenii, cei avizi de lectura, cauta in arta doar radiografia unui corp al lumii lovit de diverse maladii, nu e la fel de evident. Mai mult ca niciodata lumea pare a fi satula de ea insasi. Fiinta individuala resimte acut aceasta lehamite si-o talmaceste intr-o forma de plictis de sine.
Reducerea tuturor sugestiilor la elemente fizionomice se profileaza in vers simultan cu dezgustul, iar acest lucru conduce inerent spre asocierea corp-dezgust. Corpul uman pare ca inghite ca un monstru saturnian universul tuturor reprezentarilor posibile, dat fiind ca domina imagistica poetica sub aspect negativ si devine practic unica unitate de masura a tuturor trairilor, ideilor, starilor, a amalgamului de pulsiuni launtrice, iar in aceste conditii imaginea corpului uman ajunge sa se substituie unui urias malefic, devine sinonima caderii dintr-un paradis imemorial in abisul crizei de sens.
Unul dintre cei mai reprezentativi poeti ai acestei decade, Claudiu Komartin, isi concepe poemele dupa un algoritm original in raport cu aceste tendinte dominante, pe care le-am enumerat mai sus, iar ceea ce da un surplus de calitate versurilor sale este tocmai inadecvarea la embargourile si standardele impuse de curentul literar din care face parte. Candva actorii din trupa lui Brecht supuneau ca spectacolele lor au fost reusite pentru ca n-au reusit sa se subordoneze complet formulei teatrale si interpretative propuse de Brecht. N-au reusit sa joace intru totul „alb”, neutru, detasat, si-au asumat intr-o oarecare masura personajele, iar acest lucru a contribuit substantial la succesul de public. O arta complet descarnata de elementul emotional, care nu invita la empatie si transpunere ci doar la reflectii cu „sange rece” nu poate fi asimilata ca arta, deoarece elementul esential atat in creatie cat si in receptarea artistica este factorul de coeziune a comunicarii pe care il confera empatia estetica, care nu se poate produce daca nu exista in joc elemente de natura emotionala. O arta fara emotie este doar artificiu al gandirii, sufletul nu se lasa antrenat intr-o astfel de conventie decat superfluu, fara insa a-si da adeziunea de credinta, aceea care transforma un act de comunicare in experienta estetica.
Poezia lui Komartin este surprinzator de lirica, de „anacronica” in stil. Artistul dialogheaza cu lumea actuala, o face insa cu suflet de romantic si nu de postmodern. El nu este un copil al contemporaneitatii, iar suferinta lui ale carei combustii tanspar in vers este una, as zice tipic artistica, a inadecvarii la mediul contingent. Spiritul sau apartine altui veac, nu istoriceste romantic, ci launtric, criza de ideal se resimte in poezia lui dureros, emotiile pe care aceasta le pune gaj sunt unele clasice in sens liric, el nu incearca nici sa dezestetizeze suferinta, in forma ei primara, nici sa estetizeze artificial chestiuni anodine asa cum incearca majoritatea colegilor sai de generatie. Ceea ce putem afirma este ca poezia lui transporta suflul unor ingrediente peren poetice, ca nu se dezice radical de o anumita traditie a trairii lirice:
„In orice parte mi-as intoarce privirea sunt numai eu:
eu, melancolicul
eu, absorbit de tragedii care nu mai misca pe nimeni,
sangerand in ritmul lent al marsaluirii armatelor
eu si iar eu,
umar la umar,
singuratate langa singuratate:
ghemuit in epava trupului,
cu ochii tintind halucinati spasmul din revolta astrelor”.
Desi valorile pe care le pun in vers sunt diferite, creatiile poetice ale tuturor curentelor si erelor culturale au un element comun: umanitatea sentimentelor la care fac referire. Aceasta umanitate a trairii exploatate estetic este numitorul comun, planul de referinta care face posibila contagiunea artistica. Oricat de mult s-ar schimba lumea la fata, e necesar un element catalizator, un liant intre sinele care exprima si cel care recepteaza, care sa permita artei sa ramana fapt de comunicare, iar acest legatto nu poate fi decat un aspect al universalitatii fiintei umane. Altfel spus, cititorul trebuie sa resimta alienarea si insingurarea poetului si nu sa se simta singur si strain in fata poeziei lui.
Tot Komartin este cel care reuseste sa surprinda, in vers, cele cateva tuse caracterizante ale generatiei actuale de artisti, dovedind ca este nu doar un exponent al unei orientari culturale ci si un interpret critic al ei:
„Scriu.
Scriu incrancenat.
Sumbru.
Ca si cum as lupta.
......
Cel mai bine scriu cand nu scriu, ci astept cu ochii infipti in soarele arzator si ma simt ca un derbedeu sclipitor si primejdios. Sunt las cand scriu, caci eu cu lasitatea inaintez, pana dincolo de granitele care altfel mi s-ar parea nefiresti.
Scrisul meu este nefiresc pentru ca privirea mea puternica a paralizat si astfel imi port cu o pricepere nelamurita, cu o distinctie bizantina, cu plictiseala in fond slabiciunea si neputinta, singuratatea, teroarea: destinul biologic al speciei mele”.
Poetul deconspira un amanunt relevant in ce priveste o anumita trasatura distinctiva a mentalitatii, nu doar comune ci si intelectuale, curente: destinul omenesc a migrat din zona spiritualului in cea a biologicului. Contemporanii nu mai percep destinul ca pe o entitate suprapersonala si supranaturala, ca pe un joc al hazardului obiectiv, cum sugerau suprarealistii sau ca pe o vointa a vreunui zeu tiran ori iubitor de oameni, ci ca pe un fapt biologic, viziune ce vine sa intregeasca tabloul „caderii in trup” si in materialitate a fiintei. Acest amanunt esential este cheia discursului liric in voga, exploatarea fictionala a corporalitatii devine norma stilistica, fundament al expresiei poetice. Unii autori reusesc sa se sustraga in mod fericit acestui tip de „dicteu” jongland cu el intr-o maniera care depaseste telurile programatice ale curentului. Insa majoritatea poetilor pare a fi subjugata de o obsesie compulsiva a referintei la cele fiziologice, iar acest exces de elemente corporale ii da poeziei o greutate „materiala” greu de suportat, o innamoleste, o ingroapa. Toate aceste trimiteri la detalii trupesti, aglomerate intr-o insiruire de sensuri si imagini ne-conventionale, pot fi sufocante, derutante si chiar iritante, ele optureaza ca o bariera de plumb, accesul cititorului spre zona reveriei, caci fundamentele fanteziei omenesti se afla intr-o patura ancestrala de simboluri, imagini, reprezentari care presupun mai degraba conexiuni cu cele transcendente decat cu cele imanente, mai precis sufletul e deprins sa reactioneze la reprezentari ale naturii sufletesti, iar trupul la stimuli fizici.
Un poet tipic al generatiei “filo-corporale”, Dan Sociu, incearca prin vers, sa bagatelizeze orice aspiratie omeneasca, sa dezarticuleze toate eforturile posibile ale fiintei, sa reduca orige gest, orice stare, orice demers la statutul de “lucru” printre alte lucruri nesemnificative. In poezia lui ne intalnim cu o topica a realului in care totul e haotic, descentrat, bezmetic, in care se intrepatrund, ca intr-un puzzle absurd, imagini din dimensiuni paralele: formule specifice navigarii pe internet se intalnesc in aceeasi curgere a versului cu sobolanii de gunoi si berea de pe masa restaurantului. Lirica sa este impanata cu nenumarate sortimente de gratuitate si nimicnicie. Acestea sunt niste versuri cheie care rezuma viziunea de fond ce transpare in poeziile lui Sociu:
„spune-mi
cel mai rau lucru
care ti s-ar putea
intimpla
si imediat
ti-as putea descrie
un altul
mai groaznic”.
In magma textului sunt incrustate zeci de chipuri ale zadarniciei, inlantuite intr-o retea nebuneasca, din care nu mai e nimic de inteles:
”Numele acestui fisier e spital cind il inchid sint intrebat salvati
modificarile facute in spital?
Trecerea la ora de iarna imi provoca voluptate cind eram copil inca
un simt pierdut. Multimile care asteapta la semafor sunt o forta.
………………….
Fumezi numai iarba homegrown poate asa o sa uiti ca la tine acasa
nu crestea nimic.
Sa spui Parisul sora mai mare a Bucurestiului ca si cum as avea eu
o sora mai mare in Paris.
Nu exista emoticoane
pentru ce simt acum
parca ducem impreuna
copilul beat la scoala.”
Adeziunea fata de corp si de experientele trupesti este cat se poate de explicita si exploatata, este materia prima din care sunt modelate versurile. Corpul este principalul obiect de referinta, intr-un univers descompus, in care nimic nu mai are insemnatate si in care sufletul si-a pierdut identitatea sau mijloacele prin care sa si-o poata defini. Corpul devine simbol al persoanei, a exista inseamna a avea un trup, desi mai corect ar fi sa spunem ca in contextul artei contemporane corpul nu mai este o proprietate, un bun al fiintei, un vehicol al sufletului ci insasi forma lui materiala, omul nu mai are corp ci este corp este totuna cu corpul, asadar a exista inseamna nu a avea ci a fi o intrupare.
Insusi eul poetic tinde sa se obiectifice, in sensul transformarii sale din subiect care contempla lumea in obiect al ei, un obiect ratacit printre altele, distincte si egal lipsite de importanta. Intr-un studiu publicat in colectia „Arta, comunitate si spatiu public”, Adrian Bojenoiu ridica aceasta problema a migrarii subiectului spre obiect: „idealul oricarei metafizici este acela al unei lumi subiect, in cadrul careia obiectul nu este decat o intamplare, o aparitie relativ simpla in calea subiectivitatii. „Destinul de obiect nu a fost revendicat de nimeni” sustine Baudrillard, obiectul este rusinos, pasiv, injositor, alienare pura, singura sa speranta este de a intra intr-o dialectica din care sa se nasca o evanghelie ce il poate transfigura in obiect”. Ei bine, in poezia corporalitatii, fie eul devine lucru revendicandu-si destinul de „obiect”, fie lucrurile ajung sa ii umple orizontul sa il subordoneze, sa il substituie. Eul devine un angrenaj al unei uriase masinarii cosmice, un mecanism, o „statuie cinetica”, isi pierde statutul de judecator sau mentor al lumii. Sufletul si corpul fuzioneaza in aceasta poezie infra-realista, iar intrebarea care se ridica este daca trupul este cel ridicat la rang de fiinta autonoma sau daca, dimpotriva, sufletul isi pierde atributele si devine obiect, forma pura, adica tot un fel de corp. Care este statului ontologic al corpului? Este un subiect sau mai degraba un obiect? Cat de multa individualitate detine?
In contextul matritei poetice pe care o propune generatia 2000 senzatiile si simturile preiau rolul ce le era harazit sentimentelor in poezia moderna. Busola axiologica nu mai este apanajul discernamantului moral si intelectual ci este instumentar al senzatiei intr-un univers poetic in care gunoiul si duhoarea sunt personaje principale si nu invocate sub forma de aluzie, de alegorie, de simbol, ci la modul primar, material. Lumea actuala este una naufragiata si ingropata in materialitate, eforturile stramosilor de a accede niveluri superioare de existenta au fost infrante, iar omul zilelor nostre este unul impotmolit in corporalitate:
„Am scris toata dimineata
si la telefon
mi-au spus:
stai linistit,
ultimul lucru
pe care-l vei simti
nu vor fi
cuvinte -
in cel mai bun caz
mirosul unui perete
public”.
Poezia lui Dan Sociu este, in ultima instanta una angajata, de critica sociala care denunta ironic-acid grotescul si mizeria umana. In „ce-i trebuie unui barbat” prin cateva tuse, puternice, schiteaza sarcastic portretul mitocanului posedat de machoism, ridiculizand in acest fel aspectele cele mai sordide ale sexismului actual:
“Ce-i trebuie unui barbat –
o bara
sau patru metri teava de aluminiu,
douazeci metri fier beton
diametru sase,
patru metri patrati tercot,
doua kilograme vopsea,
curele de piele,
un deal inalt –
ca sa se pise de foarte sus
peste orasul natal”.
In incheiere voi relua tema introductiva a corelatiei dintre arta si filosofie. Discursul deconstructivist se rasfrange in toate domeniile sociale, inclusiv in arta, iar corpul este unul dintre subiectele fetis ale postmodernistilor: Foucault, Derrida, Deleuze. Poezia contemporana incearca sa puna in practica anumite deziderate ale filosofiei, sa le experimenteze, sa le testeze in conditii de laborator. Ce va iesi din aceasta suita de incercari-pilot, ce alta ordine si ce nou corp al lumii, ramane de vazut.
Ilinca Bernea
„Bolnavul meu preferat“ este, de fapt, insusi trupul: in cultura europeana, suferim de corp si de aceea apare ca normal si chiar ca obligatoriu ca trupul sa fie sediul, teatrul suferintelor, scena repetitiilor suferintelor sufletesti. Ne doare tot corpul in cultura europeana! Corpul este marele dusman, calul troian si coloana a cincea a diavolului in fiinta omului european! Si tocmai de aceea dam corp, neaparat monumental: cultura ca substitut al corpului, ca „alt corp“, ca fuga de corp! Toti marii vitalisti sint bolnavi: bolnavi de viata. Eminescu, Cioran etc. Viata, nu moartea ucide.”
Bogdan Ghiu
Chiar daca nu intr-o formula lineara sau intr-o perfecta sintaxa perfect analogica, arta comunica prin fibre sensibile cu tot ceea ce se petrece in campul cunoasterii, al filosofiei si este inerent influentata. O arta a transcendentei nu mai este posibila intr-o epoca in care realul e raportat la ordinea materiala, decat cu riscul de a cadea in desuetudine sau intr-un mimetism steril al unor fosile culturale. O arta vie este cea care apartine prezentului unei anume civilizatii, care se raporteaza la o lume in miscare, la dinamismul unei epoci in desfasurare. Arta este menita sa tina pasul cu ceea ce numim dominanta culturala a unei perioade istorice, sa dea marturie despre valorile si reperele acesteia, sa ia o atitudine vis-a-vis de ele, sa le confere o interpretare. O arta care se raporteaza la modelele unui culturi moarte sau „depasite” nu poate fi autentica, pentru ca elementul viu care ar trebui sa o „inspire” lipseste, fantoma unei lumi trecute nu poate naste noi modele de expresie artistica, ci doar reiterari ale unor forme de arta deja experimentate, deoarece arta este produsul unei culturi, este o extensie a ei, iar o cultura apusa nu poate fi decat un cadru static, un tablou demn de contemplat, dar din care nu pot fi extrase sevele vitale necesare unor creatii originale. O lume asupra careia nu putem interveni nu poate fi exploatata ca muza, caci nu ii suntem martori ci urmasi, nu putem participa la transformarea ei, iar unul dintre rosturile primordiale ale artei este acela de a lua parte la „prefacerea lumii”. Mai explicit, daca un artist al zilelor noastre si-ar propune sa intre in dialog, sa zicem, cu epoca romantica, lucrul acesta nu ar fi posibil decat din perspectiva propriei sale lumi, caci spiritul uman este racordat la reperele unui ev cultural. Daca ar vrea sa o faca din perspectiva unui contemporan al romanticilor nu ar avea de ales decat sa imite modele cunoscute, deoarece nu are acces direct la acea lume, nu o cunoaste decat prin instanta unor relicve culturale. Nu poti fi original in raport cu o istorie deja consumata, nu poti inventa pentru antici un alt limbaj decat cel al propriei lor constiinte. De aceea a face arta in spirit antic este o redundanta, un act pseudo-creativ, un fals.
Singura forma de arta trans-istorica autentica este folclorul, caci ea este rodul unei traditii, iar traditiile sunt elemente culturale vii, perene. Arta individuala insa este, indiferent de curentul social din care face parte, sortita sa tina pasul cu schimbarea lumii, sa se adreseze unei contemporaneitati, sa dea seama despre un moment istoric anume, sa reflecte un avatar al devenirii umanitatii, sa inoveze forme de expresie, sa initieze un limbaj nou, iar acest lucru este valabil chiar si pentru perioadele anterioare momentului in care germenii modernitatii impun constiinta progresului si a noutatii ca standard universal.
Ce s-ar putea desprinde din aceasta punere in pagina a problematicii autententicitatii artistice este ideea ca o pozitie de tip pro-contra in fata artei postmoderne este nejustificata, in sensul ca, indiferent daca suntem sau nu impresionati, convinsi de valorile pe care aceasta le pune in joc, dezbaterea de fond ar trebui sa fie legata de felul in care aceasta arta reuseste sa portretizeze lumea actuala si nu de elementele constitutive sau de natura ei. Daca exprima autentic miscarea lumii, nu o putem dezavua ca arta... pentru ca a o face ar fi un gest la fel de pueril si de ilegitim ca acela de a discredita arta medievala pe motiv ca nu rezonam cu valorile acelei civilizatii, deoarece orientarea noastra intelectuala e in dezacord cu ele, de exemplu. Ce vreau sa precizez este ca a fi contestatarii artei unei epoci, indiferent carei varste culturale a unamitatii i-ar apartine (fie ea antica, clasica sau contempoana) este un act de rebeliune ratat, pentru ca valoarea artei nu consta neaparat in valorile pe care le dezbate sau exprima ci, asa cum am aratat mai sus, in felul in care reuseste sa surprinda imaginea lumii in miscare. Valorile sunt relative si schimbatoare, iar arta este autentica nu in raport cu natura lor ci cu substanta vie care le mentine in lumina constiintei intr-un anumit context istoric. Voi da aici exemplul artei renascentiste care, in epoca reprezenta o culme a umanismului si care, reiterata cateva secole mai tarziu in modele picturale ale manieristilor clasici devine un cliseu in ochii primilor romantici, o forma prea putin umanista de expresie. Cu toate acestea si arta renascentista si cea manierista si cea clasica sunt autentice, deoarce exprima veridic mentalitatea, spiritualitatea, sensibilitatea unei ipostaze a lumii, unui mental colectiv aflat in pemanenta combustie.
Daca in renastere omul era „masura tuturor lucrurilor” intr-un sens metafizic, era fiinta ganditoare, generatoare de perspective si sensuri, daca era, sintentic spus, conceput drept constiinta a lumii, iar in modernitate drept creator al ei, in postmodernitate omul isi pierde calitatea de judecator sau inventator, de explorator sau mentor, de figura centrala mundana si, constrans de relativismul care se impune drept lege universala, se prevaleaza de singura ordine pe care o mai poate controla si asimila integral, aceea a materiei, a elementului corporal. Stiinta devine cunoastere a fenomenelor tangibile, a masurabilului si observabilului. Realitatea si adevarul se inscriu in parametrii cunoasterii empirice, care, kantian spus, nu poate produce judecati sintetice a priori, nu poate fi asadar decat relativa, non-obiectiva. In arta postmoderna lumea se corporalizeaza, metaforele materiei tind sa monopolizeze spectrul de reprezentari existentiale si as vrea sa imi focalizez atentia asupra acestui fapt si sa il analizez in detaliu.
Arta este posibila datorita unei trasaturi a limbajului (vizual, lexical, sonor) care il face permeabil la o pluralitate de sensuri: ambiguitatea. Daca nu ar exista un decalaj, o zona „gri”, un clar-obscur inserat intre cuvant si concept, intre concept si imagine, intre imagine si fantasma imaginii, cum ar zice Lino Aldani, fara aceasta ambiguitate nu ar fi posibila existenta unui limbaj artistic.
Dihotomiile spirit/materie sau spirit/corp (substanta) sunt infiltrate in structurile de baza ale constiintei, fac parte dintr-un cod primar de interpretare a universului, am putea spune deci ca reprezinta niste forme constitutive, apriorice, ale gandirii. Indiferent de primatul pe care cultura unei epoci il acorda spiritului sau corpului si (sau) de felul in care le conceptualizeaza si investeste cu sens, aceasta pereche antinomica este prezenta in fundatia arhitecturala a gandirii omenesti. Daca, spre exemplu, in poezia romantica ideea de ascendenta spre zenit era sugerata prin metamorfoza naturii umane intr-una cosmica, non-corporala, in cea contemporana, care cauta sa defineasca un traseu invers, metaforele "caderii", migratiei spre nadir, damnarii trimit inerent la elemente fiziologice sau fizionomice, asadar dualismul spirit-corp ramane constant acelasi, ca unitate de masura a miscarii catre o extrema sau celalalta a fiintei. Din acest punct de vedere s-ar putea spune ca arta contemporana reprezinta in raport cu cea moderna sau chiar cu cea anterioara modernitatii, un revers al medaliei, al aceleiasi medalii, care face ca spiritul si corpul sa fie entitati distincte, complementare sau chiar contrare. In structurile apriori ale gandirii se prefigureaza un spirit al lumii, o esenta a ei si un corp al acesteia, corp pe care il putem asimila unei constiinte aflate intr-o perpetua metamorfoza. Arta ar trebui sa le cuprinda si surprinda pe amandoua, iar aici se poate discuta despre un prim punct nevralgic al expresiilor artistice contemporane: acestea pot fi acuzate impreuna cu toata cultura careia ii sunt circumscrise ca au pierdut viziunea esentei si in aceaste conditii, nu omul, nu spiritul ci corpul devine „masura tuturor lucrurilor”.
Inainte de a dezvolta aceasta idee vreau sa pun in discutie conceptul de lume. Din perspectiva eului ganditor, lumea nu reprezinta o realitate obiectiva, ci o retea de senzatii, informatii, sugestii, influente, perceptii, judecati, reflectii etc. Lumea este o „plasma”, un mediu, un creuzet al fiintarii, o dimensiune cvasi-exterioara, cvasi-interoara, pe care gandirea o analizeaza, o defineste, si-o insuseste intr-o formula proprie. Lumea este mai degraba campul de forta creat de intalnirea eului cu exterioritatea, eu individual sau colectiv. Lumea este un produs al gandirii omenesti, un derivat al constiintei. Dar aceasta este un corp al spiritului, asadar lumea se transforma in functie de metamorfozele constiintei omenesti. Lumea este un invelis si o gazda a existentei, este la randul sau un corp, un vehicol, un mijloc de fiintare. Iar arta este, dupa cum am aratat, substantial legata de configuratia, miscarea, viata acestui corp al lumii, este o reflexie virtuala a acestei corporalitati in materia subtila, abstracta, simbolica a unui limbaj.
Notiunea de corp implica de asemenea numeroase acceptiuni. Rostind cuvantul „corp” unii dintre noi se gandesc spontan la corpuri ceresti, la corpuri fizice sau pur si simplu la corpuri omenesti. Sui generis aceasta reprezinta o forma materiala, finita, palpabila, accesibila simturilor, care are masa si intindere. Corpul lumii este o metafora, caci nu are masa si intindere, este o abstractie, este mai degraba o desfasurare de elemente in timp decat in spatiu.
Acest corp al lumii insa face obiectulul studiului de fata. O mare parte dintre metaforele la care apelam sunt antropomorfizari, iar „corpul lumii” nu face exceptie: il gandim in analogie cu corpul omenesc. „Spinoza, aici, cu al sau „ce poate un corp”, explica totul: totul e corporal, chiar si, chiar daca supra-corporal. Tot un corp e si „supra”, dea-„supra”, supra-asupra. Sa ne jucam de-a supra.”, Bogdan Ghiu.
Cultul corporalitatii in poezia contemporana
Voi discuta in cele ce urmeaza inclinatia poetilor contemporari catre forme de anti-lirism si strategiile literare pe care le adopta pentru a exprima coborarea spre nadir. Se poate vorbi si de o remanenta nostalgica a perioadei "transcendentale" in strafundurile gandirii care ii face pe poeti sa scrie cu furie, dezgust sau cruzime despre caderea lumii in "corporalitate". Relatia lor cu corpul uman sau mundan este una conflictuala, duala, care emana nefericire si angoasa.
Inca incepand cu generatia 80 se poate distinge net un fenomen de transgresare a granitelor dintre genurile literare, cu precadere dintre proza si poezie. Lirismul migreaza spre proza, iar epicul tinde sa se infiltreze in poezie. Aceasta permutate este fertila estetic creatiilor in proza deoarece lirismul este factorul estetizant intr-o opera literara, insa traseul invers vaduveste poezia de insasi sevele sale constitutive care tin de substanta lirica. Astfel ca deplasarea epicului in poezie ii rapeste acesteia aura estetica. Fenomenul insa s-a accentuat intr-atat in ultimii ani incat practic poezia a ajuns sa fie mai prozaica decat proza, mai epica decat romanele secolului XX si inca mai putin metaforica decat fizica. Reflecta acest fapt o anumita tendinta a culturii postmoderne, o dominanta a gandirii si stilului de viata contemporane? Cu siguranta da. Artistii resimt cu acuratete de seismograf miscarile tectonice ale culturii, ei sunt primii care recepteaza schimbarile, mutatiile care survin, iar poezia este o pilda vie a “dezestetizarii” si “deliricizarii” lumii.
O atentie deosebita o acorda corpului, in acceptiunea sa postmoderna, Bogdan Ghiu. Eseist de marca apreciat pe plan european acesta se lanseaza intr-o spectaculoasa analiza a modului in care este asumat „corpul” de catre fiecare arta si totodata pune in discutie corporalitatea limbajelor artistice. „Muzica este un corp mai mare, infinit”, spune el. „Muzica (re)da corp, reface corpul, un „corp fara organe” (Artaud), vindecind corpul de organe, de organizarile si de fugile, de tiranicele compulsiuni organicist-teritorializante ale acestora. Prin ea, cu ea, ca „organ” si ca „obiect” deopotriva, simti simtirea, simti cum se petrece simtirea, esti eliberat de sub imperiul si de imperativele subiectului: muzica iti ofera subiectivitate fara subiect. Asisti la (propria) simtire. De fapt, esti azvirlit si mentinut, tinut in azvirlire, in expulzare, pendulezi (zbori) intre a simti si a simti simtirea, a fi simtit („metasubiect”): afectul, afectarea inceteaza sa mai fie de-fecte. Corpul e muzical. Paradoxal insa – si tocmai aceasta e gratia –, corpul muzical care vine sa te afecteze din afara nu o face, totusi, intr-un mod exterior – e un corp fara suprafata, numai volum prelucrind si subtilizind masa –, sub forma vreunei intilniri, a vreunui contact. Este un corp care te include, dar nu ca un exterior (fara a te inghiti): spatializare fara spatiu, fata de care spatiul, spatiile propriu-zise sint doar, paradoxal, niste metafore (singurele materiale: ce mister: metaforizam impenitent ca sa – ne – dam – mereu alt – corp!).
Stare, deci, de nonmediere: prin muzica iesim din mediatie fara a intra in „direct”, trecem in petrecere, sintem petrecuti in petrecere.
De aceea vindeca muzica. Pentru ca ne preia „corpul nefericit” (corpo infelice: Pasolini, Edipo Re), il inlocuieste, e o „proteza” sublima, temporara si superioara: corp perfect care te impaca (cu) timpul, petrecindu-te din trecerea in petrecerea lui. Corp originar „tehnic”. „
Tema corpului se regaseste si in alta studii ale sale care vizeaza creatia literara sau poetica. „Am o propozitie, am un trup...“, afirma Bogdan Ghiu intr-un discurs despre corporalitatea culturii. „Literatura si cultura romana nu au corp, nu au curajul, umilitatea si imaginatia de a recunoaste infinitul strain al trupului, de a se folosi de el, de a crea cu trupul in loc sa fantasmeze corpuri monumentale de substitutie. Doar poetii isi mai simt si-si mai poarta, pe aici, trupul. Bacovia. Eu si trupul meu ne pindim, pentru a (nu) ne lua prin surprindere. Dar nici eu, nici trupul meu nu sintem unul. Si nici, impreuna, una. Ne schimbam fara program rolurile si, din acest punct de vedere, nicio zi si chiar niciun ceas al zilei nu sint la fel. Exercitam fiecare tiranii divergente, carora rareori celalalt ii este obiectul (pacientul) principal, direct vizat: vrem altceva, lucruri pe care putem sau nu putem sa le facem impreuna. De aceea, deseori intram in conflict. Atunci, celalalt se supune maraind si exercitindu-si dreptul la rezistenta, manifestandu-se ca limita care insa, de cele mai multe ori, nu face decit sa acompanieze, sa rafineze, sa compuna si sa complice actiunile sau nonactiunile celuilalt, actele sau pasivitatile celuilalt...
...Nu-ti poti fabrica insa trupul de unul singur. Orice corp este o combinatie, o compozitie, o „interactiune“. Or, tocmai cu asta imi umplu, imi indeletnicesc existenta: cautand parteneri, umani/nonumani, pentru construirea de trupuri nesupuse, necodificate, nenormate. Pentru extinderea si rafinarea pielii, adica a suprafetei de resimtire si de exprimare, de inscriere a realului. Corpul complet, in permanenta extindere si proliferare.
Corpul e altul. De aceea, intotdeauna, altul e corpul, altu-ti da corpul „propriu“, cu altul faci corp. Nu exista corp decat in(tr-un) comun. Un comun de fiecare data de inventat – si tocmai aceasta-i creatia. Produsul: cu cine?”. Bogdan Ghiu.
In eseul „Metamorfozele corpului” din Convorbiri Literare, Florin Crismareanu problematizeaza nevoia de delimitare a domeniului de definitie a corpului pe care o resimt multi dintre ganditorii contemporani. El obiecteaza ca proprietatea de a avea un corp nu este reprezentativa pentru identitatea persoanei decat circumstantial pentru ca instrainarea de natura survine inerent cu un sentiment de alienare fata de propria conditie naturala, trupeasca. Corpul devine o ruda vitrega a spiritului, se preschimba intr–un „celalalt” cu care eul nu se mai identifica, decat in criza de identitate. Reversul medaliei este ca: omul devine corp cu pretul pierderii de sine .„Inclin sa cred ca in speranta de a „indrepta” acest fapt, cei mai multi fenomenologi francezi, plecind de la Husserl, mai exact de la Meditatia a V-a, se ocupa de problema celuilalt. Interesant este faptul ca in incercarea de-a-l descoperi pe celalalt de cele mai multe ori ne uitam pe noi insine. In acest moment intervine a treia ruptura inaugurata in zorii Modernitatii de Vesalius si adeptii filosofiei mecaniciste. Aceasta a treia ruptura - poate si cea mai grava – se instaleaza intre om si corpul sau. Pe acest fundal isi face aparitia medicina moderna (abordata cu precadere in capitolele 9, 10 si 11 ale prezentului volum). Medicina urmand fidel mostenirea vesaliana indeparteaza din ingrijirea sa omul bolnav, istoria sa personala, pentru a nu se rezuma decit la procesele sale organice. Indepartarea de omul ca intreg – medicina fiind doar una a corpului - a generat in zilele noastre nesfarsitele dezbateri etice, bioetice, s.a.”
In acelasi studiu semnat de Bogdan Ghiu, pe care l-am mentionat anterior, este ridicata, pe cat de sintetic pe atat de relevant, problema perspectivei din care este evaluat raportul suflet-corp. Daca antichitatea, evul mediu, renasterea si chiar modernitatea consimt intr-o mai mica sau mai mare masura la ideea de prizonierat al sufletului in corp, ei bine in postmodernitate ambele notiuni (corp si suflet) sunt revizuite si desconstruite, fiind considerate drept entitati lingvistice si cognitive, constructe ale gandirii colective, cu o consistenta si corespondenta ontologice discutabile. Corpul si sufletul reprezinta, in viziune postmoderna, conceptualizari reversibile, chestionabile, dubitabile, reprezentari constituite prin conventii culturale, prin atavisme de gandire care se cer reinterpretate si redimensionate. „„Noi nici nu stim ce poate un corp!“, a strigat, cindva, Spinoza, in Etica, noteaza Bogdan Ghiu. „Corpul, prizonierul sufletului“, a oftat ceva mai tirziu Foucault, unul dintre cei mai mari ginditori postspinozisti ai plasticitatii corpului, o plasticitate cu surse, vai, transcendente, careia el ii opunea, tocmai, etic, modelarea de sine, „estetica existentei“.”
Intrebarea pe care Foucault o strecoara, derutant, este una de referinta in cultura contemporana, deoarece nu doar „natura” si substanta sufletului sunt apte sa suscite intrebari filosofice, asa cum s-a considerat pret de cateva milenii, ci si corpul, inteles nu ca suport sau invelis al spiritului, ca materie vie, ci ca reprezentare a constiintei. Dincolo de corpul de carne, care apare desemnat in cultura clasica drept inchisoare a sufletului, exil al acestuia in spatiu si in timp, mai exista un corp, virtual, in minte, o imagine gandita a celui pur material de care nu au tinut cont decat poetii si artistii pana de curand. Natura acestui corp eteric este asadar de factura spirituala, imaginea, dimensiunea si proprietatile lui sunt dictate de conditionari, ratiuni si mobiluri imateriale, care nu tin de sfera asa zis fizica a existentei. Corpul este asadar mult mai mult si altceva decat doar invelis material al fiintei. Intr-o oarecare masura pana si hainele sunt o oglindire a domeniului de definitie pe care il atribuim corpului, pentru ca sunt croite in virtutea conceptiilor noastre despre menirea, importanta, functionalitatea si proprietatile corpului fizico-metafizic. Dincolo de fiziologie si de fizionomia stricta a unui trup, putem vorbi de o serie de alte dimensiuni ale acestuia care nu mai apartin planului fizic, cum ar fi imaginea, sensurile cu care il investim, valorea pe care i-o atribuim, drepturile si limitele pe care i le conferim. Corpul nu este si nu a fost niciodata o masinarie pur-materiala, autonoma fata de spirit, decat sub anumite aspecte, care tin de constantele genetice si biologice ale speciei. In sens cultural insa corpul a fost intotdeauna raportat la spirit, prefigurat de spirit, ingradit sau impulsionat de catre acesta. Cum altfel s-ar putea explica performantele sportive, recordurile mondiale doborate an de an? O vointa extra-corporala modeleaza, educa si angreneaza corpul in angajamente si teluri care nu tin catusi de putin de imperative biologice. Mintea este cea care ii porunceste corpului, care ii conduce, care ii confera libertati sau il restrictioneaza. Corpul nu actioneaza niciodata independent de deciziile si motivatiile constiintei si din acest punct de vedere putem afirma fara dubii prizonieratul corpului, dependenta si subordonarea acestuia fata de spirit. Poate ca formularea cea mai fericita ar fi aceea ca trupul este sclavul mintii, al constiintei in vreme ce sufletul este deopotriva intemnitat in corp si inrobit de constiinta. Anticii se refereau la corpul fizic si la suferintele lui atunci cand vorbeau despre sufletul intemnitat in materie, aveau in vedere ideea de reincarnare, in vreme ce medievalii se refereau la ispitele, poftele si pacatele trupului eteric, ele corpului din gand. De aceea e foarte important de stabilit, in functie de diferitele curente culturale, domeniul de definitie al fiecareia dintre notiunile de corp si suflet vehiculate, caci nu e vorba de acelasi formule. In perioada „revolutiei sexuale” din occidentul anilor 60 spre exemplu, cel care a fost eliberat a fost nu doar sufletul, pana atunci controlat tiran de o constiinta puritana, ci si trupul care asculta fidel, caineste de poruncile aceleiasi constiinte. Eliberarea a constat in inlaturarea vinovatiei asociate dorintei si practicilor sexuale, iar odata cu volatilizarea sau diminuarea culpabilitatii si sufletul si trupul au avut de castigat in ceea ce priveste mijloacele de expresie si manifestare.
De asemenea distinctia corp-trup merita discutata deoarece notiunea de trup e asociata regnului uman, in vreme ce corpul poate fi si inanimat, poate fi un obiect pur material. De asemenea animalele si plantele nu au trup decat in contextul unor metafore antropomorfizante. Frigiderul, dulapul, asteriodul, punga sunt corpuri si niciodata trupuri. Asadar limbajul distinge intre ceea ce reprezinta corpuri lipsite de constiinta care nu pot fi asadar autoreflexive si corpurile omenesti, singurele acompaniate de spirit, de liber arbitru, de capacitati de auto-definire etc.
In arta si in poezie este cel mai adesea vorba despre trupuri unde insasi cuvantul trup contine sugestia raportarii corpului la spirit. Pentru a incheia discutia despre prizonierat, voi pune problema in urmatorii termeni: in orice relatie de dependenta exista o anumita doza de nelibertate, polii relatiei se conditioneaza si constrang reciproc asadar putem afirma ca, dintr-o anumita perspectiva corpul este prizonierul sufletului, insa si reversul medaliei este la fel de veridic. Ceea ce aduce nou postmodernitatea este acesta viziune caleidoscopica asupra lucrurilor, ea nu mai polemizeaza cu epocile anterioare si cu paradigmele lor dominante asa cum a facut-o modernitatea, nici macar nu putem vorbi de o paradigma proprie postmodernitatii ci de o incercare pacifista a gandirii contemporane de a gasi cheia justa a fiecarei viziuni si conceptii culturale istorice sau prezente, de a explica si de a intelege fundamentele unor sisteme de idei sau ale unor mentalitati colective... Postmodernitatea a renuntat la absolut, la incercarea de a gasi adevarul unic sau dreptatea sau etica perfecta. Nu mai exista idoli sau demoni nici macar in batalia dintre vechi si nou ca in cazul epocii moderne. Aparent paradoxal, atitudinea deconstructivista a creat terenul propice unei serii de recuperari istorice, insa acest lucru se intampla deoarece orgoliul de a cladi o lume a prezentului in detrimentul celorlalte a fost si el demontat, neutralizat: cu cat mai radicala este deconstructia cu atat mai usor de invins e ispita de a postula noi valori si sensuri, la fel de relative si de putin perene.
Daca la nivel de curent cultural, de traditii sau scoli de gandire pot fi distinse si sintetizate cateva tendinte clare in reprezentarea raportului suflet corp, in poezia contemporana ne intalnim cu o varietate de modele si formule foarte greu de clasificat, deoarece nu mai exista conceptii dominante ci doar relicve ale unor viziuni crepusculare, care apar altor secole.
In cele ce urmeaza voi prezenta sumar, felul in care acest raport se reflecta in lirica unor artisti ai cuvantului reprezentativi pentru generatia din care fac parte. Volumul lui Matei Visniec, « Inteleptul la ora de ceai », reeditat recent sub titlul « Orasul cu un singur locuitor » aduce la rampa, printr-un lirism de factura parabolica, o conceptie cheie a spiritului postmodern ce pune in discutie natura si veridicitatea reperelor ontologice cartografiate de o intreaga traditie culturala europeana. Poetul sugereaza ca notiunile elementare, chiar arhetipale cu care jonglam atat in gandirea curenta cat si in literatura sunt structuri lingvistice incarcate de sens a caror inlantuire creaza un univers autonom fata de planul existential. Lumea gandita nu este o oglinda a lumii reale, ci o dimensiune cu legitati proprii, cu elemente a caror semnificatie este distincta de cea a lucrurilor numite prin limbaj. Poemul „Calatorii sumare” ilustreaza subtil prapastia ontologica dintre lumea reala si cea gandita, a semnelor, constructelor lingvistice. Arta este o forma de viata, care viata se petrece insa intr-o dimensiune paralela celei in care exista fereastra, biroul, strada, trecatorul. Altfel spus lumea corporala si cea lexicala in care subzista sensurile sunt paralele:
„Prin orasul lipsit de strazi
trec cintind pietonii lipsiti de trupuri
mina maninca singura
pe o masa in bufetul garii
la fiecare doua ore ciuguleste
cite un bob de strugure
pe locul in care a stat vinatorul
s-a tolanit acum vulturul urias
in bazinul cu apa e liniste
inecatul s-a chircit pe treptele de piatra
peste cuvintul oras
pluteste cuvintul ceata
cuvintul om
priveste
prin cuvintul
fereastra”
Daca ar fi sa dau un nume de cod felului sau de a scrie, as spune ca Matei Ghigiu practica o poezie animista. Starile, ideile, imaginile capata nume proprii, toate sunt duhuri, sunt fiinte.
„Inspre noi vine acum o femeie-dovada
Ne priveste de sus, noi ii spunem cate ceva
Ea nu ne aude fiindca e doar o femeie inalta
Si se stie ca aceste femei nu aud”.
Animismul este o caracteristica definitorie a stilului sau. Aproape in fiecare poem, apare travestita, intr-o alta nalucire, „femeia”. Exista femei-arbori si femei-ispita, femei de fum si femei-muzica. Daca in esoterica traditionala exista patru elemente si un al cincilea care este un compus alchimic, universul lui Mat evidentiaza inca unul, derivat: elementul feminin (fara nici o legatura cu intruparile de sex femeiesc). Acest element este un produs hibrid al fuziunii dintre pamant (forma) si apa (traire)... Tot ceea ce tine de eros si de filia se metamorfozeaza in aparitii femeiesti carora insa nu le este contrapusa sau echivalata o suita de aparitii barbatesti. Spiritul masculin este doar o fictiune culturala, o metafora. Ceea ce exista ca esenta a existentei, ca energie, corpuscul de stare, vibratie, unda, manifestare naturala tine de principiul feminin. Constiinta umana e de gen masculin, dar constiinta nu este decat un rezervor de idei si constructii de nisip care se naruie peste noapte. Sevele, care curg prin noi si care ne compun identitatile interioare, fie ca suntem intrupati in barbati sau femei, tin de principiul feminin. Dragostea e femeie, mirarea e femeie, fericirea e femeie, tristetea e femeie, ceea ce ne atrage sau ne starneste zbuciumul in intalnirea cu celalalt este intotdeauna o manifestare a elementului feminin care ne poarta amprenta. Astfel ca, in poezia lui Mat, ne intalnim cu femeia-timp, cu mama-meduza, cu femei de o frumusete „nimicitoare”, cu tot felul de nimfe si de iele.
Matei nu isi trambiteaza emotiile, oricat ar fi de puternice, le contureaza in tuse fine, ca si cum le-ar impartasi in surdina. Uneori, pare ca le-ar derula cu incetinitorul sau ca ar vorbi in soapta... Insa poezia sa nu are nimic din specificul artei minimaliste; dimpotriva respiratia lirica e bogata, incarcata aproape baroc. Versurile sunt expresive prin ceea ce ascund in substrat, prin ceea ce e sugerat abia si nerostit:
„Vom trage la sorti dreptul la ultimul glont
Doi care suntem cu doi care am fost
Minus cati vor mai fi cei care nu au inteles mai nimic din toata aceasta zbatere interioara...
Ramanem cu coatele goale
La o masa cu un singur cutit infipt adanc in carnea cruda a lemnului”.
E de observat aici antropomorfismul : « carnea cruda a lemnului ». Corpul inanimat capata sub inraurirea trairii poetice rangul de trup. Asemeni unui pictor expresionist Ghigiu transfera propriile cobustii interioare obiectelor din lumea inconjuratoare si le descrie ca pe o extensie a sinelui. In poezia lui insa, nu exista propriu-zis corpuri, ci doar forme de manifestare ale spiritului, mai exact un trup este o manifestare. Ceea ce tulbura in acest poem este ambiguitatea formularii. Versul „doi care suntem cu doi care am fost” ne trimite cu gandul la multiplicitatea identitatilor interioare, iar versul urmator sugereaza o suprapunere intre imagoul „strainului” si „un personaj interior”, „o voce” pe care o percepem ca fiind proprie, dar care ramane undeva la periferia fiintei. „Toti cei care nu inteleg” sunt o armata de chipuri launtrice, de euri indiferente, sunt proiectii ale alteritatii, sunt acele avataruri pe care lumea (exterioritatea) le-a sadit in noi, surpandu-ne calea spre lucrurile care ne sunt cu adevarat proprii si vitale... Nu suntem in permanenta aceiasi, in noi convietuiesc alternativ sau simultan o sumedenie de entitati – vezi parabola Omului-lup din Lupul de stepa - dintre care doar unele inteleg, „realizeaza” iubirea.
Mintea poate deveni uneori un teren minat care ne alieneaza de propria esenta sufleteasca. Matul este constient de acest pericol, dar exista si Nocta care vegheaza.
« Nocta » apare in chip de preoteasa care oficiaza toate ritualurile singuratatii. E o voce interioara care te conduce prin intuneric. Intre „tine” si „insuti” se afla un coridor mai mult sau mai putin opac. La unul dintre capete, se intrezareste ceea ce stii despre tine in prezent, la celalalt se afla muza, ingerul, Nocta e acea parte a fiintei proprii de dincolo de orizonturile oricarei prefaceri. Cineva din tine te ajuta sa intelegi, sa speri, te trezeste din cosmaruri, se travesteste in iubita, in calauza, in punct de sprijin. Cineva vegheaza asupra ta si iti trimite semne... Nocta e tandra, ocrotitoare, Nocta e lucida, inteleapta, necrutatoare. Nocta e umbra care te urmareste in tot si in toate, Nocta dezvrajeste iluzii si decanteaza asteptari, Nocta e cea care iti sopteste in gand, cu o voce materna: „nu fi prost, nu stii traiesti in substratul permanent al ploilor?”.
Prima generatie de poeti postmoderni romani, cea care practic a prefigurat revolutia limbajului poetic, si-a propus programatic ca sparga toate canoanele formale si semantice mostenite de la generatiile anterioare si, prin mijloace de expresie asemanatoare structurilor muzicale din genul free-jazz, sa surprinda descentrarea fiintei, angoasa, deriva, neincrederea, esecul, altfel spus sa exploreze zona abisala si intunecata a experientei omenesti, dincolo de norme si criterii axiologice. Poetii moderni erau justitiari, moralisti, sentimentali, reformatori, raportau experientele la anumite criterii ale idealitatii, iar saltul pe care il fac postmodernii este spre o eliberare totala de orice demers teleologic, ei nu vor sa destituie sau sa rastoarne o ordine de lucruri si de sensuri, sa justifice, sa condamne, ci sa exploreze, fara preconceptii si fara o miza clara, substanta nebuloasa a existentei individuale. Constrastele se estompeaza, granitele dintre categoriile antinomice sau complementare tind sa dispara, chiar si aceea dintre trup si spirit. Trairile sufletesti se corporalizeaza metaforic, iar corpurile capata proprietati ale sufletului. Stari, experiente sau examene de constiinta pe care un poet modern le-ar fi considerat lipsite de noblete sau de relevanta inunda spatiul virtual al poeziei postmoderne : e o abundenta de expresii ale lasitatii, banalitatii, mizeriei omenesti. Un fapt inedit este si acela ca eul poetic inceteaza sa mai fie una cu muza, sa se mai substituie partii luminoase a fiintei, sa se erijeze in judecator al lumii sau in victima, isi pierde inocenta, astfel ca poate fi vocea unui sadic, a unui nevolnic. Daca in modernitate poezia era mai degraba o critica tintita la adresa lumii, in postmodernitate poezia capata un timbru autocritic, autoironic, aproape mazochist. Eroul negativ tinde sa fie insusi poetul, razvratit impotriva propriilor limite. Moralitatea lui nu mai este una declamata ci consta in gestul autoreflexiv menit sa il puna intr-o lumina nefavorabila, e modestie. Poetul nu isi mai asuma instinctiv trairile pentru a le revarsa in poezie ci se apropie de ele cu cinism si le observa cu ochi critic. Apare asadar o distantare a constiintei fata de obiectul experientei subiective, o desprindere a eului creator de sine. Corpul si sufletul devin un tot unitar, privit insa cu detasare, cu luciditate cinica. Tandemul suflet-corp devine un compus indestructibil, simbol al individualitatii al separarii dintre lucruri si fiinte.
Poet remarcabil al generatiei 80, Traian T. Cosovei, apeleaza la imaginea trup-sufletului pentru a-si ilustra sentimentul infrangerii, al dezamagirii de sine.
„Incepusem sa pierd frumos,
stiam chiar sa pierd frumos
(intii trupul tau aurit de o neliniste fara de margini,
apoi cuvintele tale pe care dintr-odata
nu le mai puteam strabate
cu nervul subtire al dragostei).
Pierdeam frumos —
jumatate de nor iti acoperea umarul sting
pe care il ridicai adesea la intrebarile mele
in timp ce eu pierdeam intruna, dar foarte frumos
asa cum foarte frumoasa putea sa para
pasarea de fier crescuta pe umarul drept
al celui aidoma caruia nu voi mai fi niciodata”.
Singura alegorie posibila pentru ceea ce ar putea insemna unicitatea individului este corpul. Dovada ca suntem unici e in gene, in fizionomie. In mod analog, sufletul are o amprenta unica, insa invizibila si impalpabila si de aceea corpul este concept de catre poet drept partea tangibila a sufletului.
Calatorind in timp cu o generatie, observam ca raportul suflet-corp este inca prezent in formula sa dihotomica prin care corpul e asimilat materiei, iar sufletul spiritului. Ceea ce tine de corp are greutate si inertie. In lirica Ilenei Malancioiu corpul este un mijloc prin care sufletul poate fi infrant, umilit, fortat sa abdice de la rosturile proprii, dar si element de sacrificiu necesar eliberarii interioare. Trebuie tinut cont, desigur si de contextul social in care aceasta si-a compus poemele, de faptul ca versurile sale erau aluzive la adresa sistemului concentrationar, ca exprimau voalat, subtil o forma de protest la adresa unei oranduiri inumane, in care sufletul era santajat si terorizat, iar integritatea fiintei intrupate era permanent amenintata. Constiinta ei poetica sangereaza, versurile ei transpira durere si o revolta densa, gata sa explodeze, care ilusteaza sugestiv o atmosfera insuportabila. Metafora devine arma prin care este denuntata oroarea sociala :
„Numai Trupul
Avea linia vietii in talpa
Si eu ma uitam ingrozita la linia vietii lui
Care parea foarte lunga
Si el imi simtea ochiul ca pe un cui.
I s-a parut firesc sa mi-l scoata
Desi se putea foarte bine
Sa scape de ingrozitoarea durere
Mutandu-si talpa aspra de pe mine.
Ochiul meu care-a platit totul
Sade acum in palma lui
Ca un copil catarat
In varful unui gutui.
Numai trupul ramas inca viu
Dar nevazator
Mai clatina din cand in cand
Imensul picior”.
In acest poem trupul are semnificatie duala : este pe de o parte un simbol al puterii care striveste, imagine a unei poveri cumplite si pe de alta parte, paradoxal, un simbol al fragilitatii si neputintei. Corpul in sine e doar o parghie a puterii sau slabiciunii.
In schimb, in poezia Constantei Buzea nu exista corp sau sugestii referitoare la fizionomia omeneasca. Lumea se compune dintr-o suita de peisaje, resorturi si intamplari impalpabile, totul e metafizic, totul se petrece intr-un decor abstract-eteric. Fara a fi cu premeditare o poezie a esentei, caci adeseori ceea ce versul Constantei Buzea surprinde este tocmai efemerul, singularitatea unor momente sau trairi, irepetabilul sau chiar „caderea”, creatia sa eludeaza gratios tot ceea ce ar putea fi o trimitere la corporalitatea umana. Exista un singur corp care merita invocat in vers si anume acela al naturii. Este spectaculos cat poate fi de incarcata lirica Constantei Buzea de simboluri vegetale. Daca in poezia lui Matei Ghigiu avem de-a face cu o forma de animism prin care lemnul se umanizeaza, in cea a poetei generatiei 60 umanul se vegetalizeaza sau, in tot cazul, este sugerat si definit in analogie cu elemente ale naturii care apartin altor regnuri:
„Nu vreau sa deger, frigul e cumplit,
Pasari se infasoara in sinea lor si rezista,
Putine cad ca pietrele pe pamant.
Ninge, ninge si cand nu ninge pare ca ninge,
Ninge pamant asupra cerului,
Si cand e moina cad zapezi din crengile norocoase.
Eu am crezut in contemplare,
Zapada m-a vazut si m-a acoperit,
Dar cate clipe calme sunt intr-o ninsoare?
Cate clipe calme pe un munte nins cu brazi troznind,
Si cata rasina abia mai salveaza lemnul de frangere?”
Generatia 2000, asa cum apare identificata de critica, este una a poeziei incisive, seci, cinice, care opereaza chirurgical asupra sentimentelor si expresiilor emotionale incercand cu premeditare sa le extraga lirismul, candoarea, este o poezie hotarat anti-poetica, deconstructivista, care ataca insasi fundamentele milenare are artei versului. Daca in antichitate poezia este asociata muzicii, in evul mediu misticii, in renastere umanismului, in iluminism idealitatii, in romantism sfasierii si contradictiilor launtrice, in existentialism revoltei, indoielii si nihilismului, ei bine in postmodernitate poezia devine mijloc de auto-flagelare a unui suflet care si-a pierdut reperele, a unui suflet amnezic, batran si mohorat, secatuit de vlaga. Este o pozie morocanoasa, deliberat urata, acida, dizgratioasa care se adreseaza siesi si nu vrea sa comunice decat amaraciunea si lehamitea acumulate intr-un suflet care s-a nascut tarat. Revolta nu mai este una aprinsa, pasionala ci una letargica, asemeni radiatiei unei stele albe, pitice. Ceea ce ramane in mod decisiv de natura poetica in lirica acestei generatii este un anumit filon de traire care curge in penumbra expresiei, camuflat de forma. Nici o metafora in sensul traditional si lexical al termenului, nici o structura, nici un artificiu stilistic din regnul celor traditionale nu mai sunt cultivate, dimpotriva, sunt rejectate cu intoleranta.
Ne intanim acum cu o poezie descentrata, lispita de acel „axis mundi” pe care il reprezinta sintaxa psihismului colectiv, o poezie articulata in jurul unui univers particular prin excelenta in care forma genereaza fondul, dar se instituie cumva arbitrar, fiind deliberata doar in virtutea criteriului insolitului. Forma creeaza sensuri, insa nu neaparat sensuri lizibile, asociabile unui filon de traire reprezentativ pentru un for subiectiv distinct de cel al autorului. Toate acestea vorbesc despre un sentiment general de alienare a individului in lume, fiinta umana se simte dezaxata, straina de o realitate asupra careia nu are controlul si care pare ca ar vrea sa o anihileze. Lumea devine o platforma primejdioasa, incarcata cu substante toxice pentru suflet.
Citind aceasta poezie a neantizarii fiintei, gandul cititorului se inneaca in apele scriiturii, e aborbit de text intr-un mod care ii inchide orizonturile, e prins intr-un univers care-i provoaca oroare, care il scoate din sine si il arunca in haos... Se produce un fel de iesire din lume, insa in sens contra-oniric si contra-catharctic. Empatia receptiva nu se poate institui in fata unei creatii al carei obiect il lasa rece pana si pe autorul ei. Noile forme literare sunt saturate emotional, sunt cu premeditare anti-trairiste. Creatorii manifesta un cinism virulent intors impotriva propriei fiinte. O intrebare care se ridica este: cum ar putea cititorul sa rezoneze empatic cu un manifest de refuz al simtirii? Cu o opera ale carei straturi tectonice sunt facute din sedimente de emotii negative?
Ca aceasta poezie reflecta o anumita stare de degringolada a psihismului colectiv, o forma de nevroza si astenie spirituala generalizata este limpede. Dar in ce masura oamenii, cei avizi de lectura, cauta in arta doar radiografia unui corp al lumii lovit de diverse maladii, nu e la fel de evident. Mai mult ca niciodata lumea pare a fi satula de ea insasi. Fiinta individuala resimte acut aceasta lehamite si-o talmaceste intr-o forma de plictis de sine.
Reducerea tuturor sugestiilor la elemente fizionomice se profileaza in vers simultan cu dezgustul, iar acest lucru conduce inerent spre asocierea corp-dezgust. Corpul uman pare ca inghite ca un monstru saturnian universul tuturor reprezentarilor posibile, dat fiind ca domina imagistica poetica sub aspect negativ si devine practic unica unitate de masura a tuturor trairilor, ideilor, starilor, a amalgamului de pulsiuni launtrice, iar in aceste conditii imaginea corpului uman ajunge sa se substituie unui urias malefic, devine sinonima caderii dintr-un paradis imemorial in abisul crizei de sens.
Unul dintre cei mai reprezentativi poeti ai acestei decade, Claudiu Komartin, isi concepe poemele dupa un algoritm original in raport cu aceste tendinte dominante, pe care le-am enumerat mai sus, iar ceea ce da un surplus de calitate versurilor sale este tocmai inadecvarea la embargourile si standardele impuse de curentul literar din care face parte. Candva actorii din trupa lui Brecht supuneau ca spectacolele lor au fost reusite pentru ca n-au reusit sa se subordoneze complet formulei teatrale si interpretative propuse de Brecht. N-au reusit sa joace intru totul „alb”, neutru, detasat, si-au asumat intr-o oarecare masura personajele, iar acest lucru a contribuit substantial la succesul de public. O arta complet descarnata de elementul emotional, care nu invita la empatie si transpunere ci doar la reflectii cu „sange rece” nu poate fi asimilata ca arta, deoarece elementul esential atat in creatie cat si in receptarea artistica este factorul de coeziune a comunicarii pe care il confera empatia estetica, care nu se poate produce daca nu exista in joc elemente de natura emotionala. O arta fara emotie este doar artificiu al gandirii, sufletul nu se lasa antrenat intr-o astfel de conventie decat superfluu, fara insa a-si da adeziunea de credinta, aceea care transforma un act de comunicare in experienta estetica.
Poezia lui Komartin este surprinzator de lirica, de „anacronica” in stil. Artistul dialogheaza cu lumea actuala, o face insa cu suflet de romantic si nu de postmodern. El nu este un copil al contemporaneitatii, iar suferinta lui ale carei combustii tanspar in vers este una, as zice tipic artistica, a inadecvarii la mediul contingent. Spiritul sau apartine altui veac, nu istoriceste romantic, ci launtric, criza de ideal se resimte in poezia lui dureros, emotiile pe care aceasta le pune gaj sunt unele clasice in sens liric, el nu incearca nici sa dezestetizeze suferinta, in forma ei primara, nici sa estetizeze artificial chestiuni anodine asa cum incearca majoritatea colegilor sai de generatie. Ceea ce putem afirma este ca poezia lui transporta suflul unor ingrediente peren poetice, ca nu se dezice radical de o anumita traditie a trairii lirice:
„In orice parte mi-as intoarce privirea sunt numai eu:
eu, melancolicul
eu, absorbit de tragedii care nu mai misca pe nimeni,
sangerand in ritmul lent al marsaluirii armatelor
eu si iar eu,
umar la umar,
singuratate langa singuratate:
ghemuit in epava trupului,
cu ochii tintind halucinati spasmul din revolta astrelor”.
Desi valorile pe care le pun in vers sunt diferite, creatiile poetice ale tuturor curentelor si erelor culturale au un element comun: umanitatea sentimentelor la care fac referire. Aceasta umanitate a trairii exploatate estetic este numitorul comun, planul de referinta care face posibila contagiunea artistica. Oricat de mult s-ar schimba lumea la fata, e necesar un element catalizator, un liant intre sinele care exprima si cel care recepteaza, care sa permita artei sa ramana fapt de comunicare, iar acest legatto nu poate fi decat un aspect al universalitatii fiintei umane. Altfel spus, cititorul trebuie sa resimta alienarea si insingurarea poetului si nu sa se simta singur si strain in fata poeziei lui.
Tot Komartin este cel care reuseste sa surprinda, in vers, cele cateva tuse caracterizante ale generatiei actuale de artisti, dovedind ca este nu doar un exponent al unei orientari culturale ci si un interpret critic al ei:
„Scriu.
Scriu incrancenat.
Sumbru.
Ca si cum as lupta.
......
Cel mai bine scriu cand nu scriu, ci astept cu ochii infipti in soarele arzator si ma simt ca un derbedeu sclipitor si primejdios. Sunt las cand scriu, caci eu cu lasitatea inaintez, pana dincolo de granitele care altfel mi s-ar parea nefiresti.
Scrisul meu este nefiresc pentru ca privirea mea puternica a paralizat si astfel imi port cu o pricepere nelamurita, cu o distinctie bizantina, cu plictiseala in fond slabiciunea si neputinta, singuratatea, teroarea: destinul biologic al speciei mele”.
Poetul deconspira un amanunt relevant in ce priveste o anumita trasatura distinctiva a mentalitatii, nu doar comune ci si intelectuale, curente: destinul omenesc a migrat din zona spiritualului in cea a biologicului. Contemporanii nu mai percep destinul ca pe o entitate suprapersonala si supranaturala, ca pe un joc al hazardului obiectiv, cum sugerau suprarealistii sau ca pe o vointa a vreunui zeu tiran ori iubitor de oameni, ci ca pe un fapt biologic, viziune ce vine sa intregeasca tabloul „caderii in trup” si in materialitate a fiintei. Acest amanunt esential este cheia discursului liric in voga, exploatarea fictionala a corporalitatii devine norma stilistica, fundament al expresiei poetice. Unii autori reusesc sa se sustraga in mod fericit acestui tip de „dicteu” jongland cu el intr-o maniera care depaseste telurile programatice ale curentului. Insa majoritatea poetilor pare a fi subjugata de o obsesie compulsiva a referintei la cele fiziologice, iar acest exces de elemente corporale ii da poeziei o greutate „materiala” greu de suportat, o innamoleste, o ingroapa. Toate aceste trimiteri la detalii trupesti, aglomerate intr-o insiruire de sensuri si imagini ne-conventionale, pot fi sufocante, derutante si chiar iritante, ele optureaza ca o bariera de plumb, accesul cititorului spre zona reveriei, caci fundamentele fanteziei omenesti se afla intr-o patura ancestrala de simboluri, imagini, reprezentari care presupun mai degraba conexiuni cu cele transcendente decat cu cele imanente, mai precis sufletul e deprins sa reactioneze la reprezentari ale naturii sufletesti, iar trupul la stimuli fizici.
Un poet tipic al generatiei “filo-corporale”, Dan Sociu, incearca prin vers, sa bagatelizeze orice aspiratie omeneasca, sa dezarticuleze toate eforturile posibile ale fiintei, sa reduca orige gest, orice stare, orice demers la statutul de “lucru” printre alte lucruri nesemnificative. In poezia lui ne intalnim cu o topica a realului in care totul e haotic, descentrat, bezmetic, in care se intrepatrund, ca intr-un puzzle absurd, imagini din dimensiuni paralele: formule specifice navigarii pe internet se intalnesc in aceeasi curgere a versului cu sobolanii de gunoi si berea de pe masa restaurantului. Lirica sa este impanata cu nenumarate sortimente de gratuitate si nimicnicie. Acestea sunt niste versuri cheie care rezuma viziunea de fond ce transpare in poeziile lui Sociu:
„spune-mi
cel mai rau lucru
care ti s-ar putea
intimpla
si imediat
ti-as putea descrie
un altul
mai groaznic”.
In magma textului sunt incrustate zeci de chipuri ale zadarniciei, inlantuite intr-o retea nebuneasca, din care nu mai e nimic de inteles:
”Numele acestui fisier e spital cind il inchid sint intrebat salvati
modificarile facute in spital?
Trecerea la ora de iarna imi provoca voluptate cind eram copil inca
un simt pierdut. Multimile care asteapta la semafor sunt o forta.
………………….
Fumezi numai iarba homegrown poate asa o sa uiti ca la tine acasa
nu crestea nimic.
Sa spui Parisul sora mai mare a Bucurestiului ca si cum as avea eu
o sora mai mare in Paris.
Nu exista emoticoane
pentru ce simt acum
parca ducem impreuna
copilul beat la scoala.”
Adeziunea fata de corp si de experientele trupesti este cat se poate de explicita si exploatata, este materia prima din care sunt modelate versurile. Corpul este principalul obiect de referinta, intr-un univers descompus, in care nimic nu mai are insemnatate si in care sufletul si-a pierdut identitatea sau mijloacele prin care sa si-o poata defini. Corpul devine simbol al persoanei, a exista inseamna a avea un trup, desi mai corect ar fi sa spunem ca in contextul artei contemporane corpul nu mai este o proprietate, un bun al fiintei, un vehicol al sufletului ci insasi forma lui materiala, omul nu mai are corp ci este corp este totuna cu corpul, asadar a exista inseamna nu a avea ci a fi o intrupare.
Insusi eul poetic tinde sa se obiectifice, in sensul transformarii sale din subiect care contempla lumea in obiect al ei, un obiect ratacit printre altele, distincte si egal lipsite de importanta. Intr-un studiu publicat in colectia „Arta, comunitate si spatiu public”, Adrian Bojenoiu ridica aceasta problema a migrarii subiectului spre obiect: „idealul oricarei metafizici este acela al unei lumi subiect, in cadrul careia obiectul nu este decat o intamplare, o aparitie relativ simpla in calea subiectivitatii. „Destinul de obiect nu a fost revendicat de nimeni” sustine Baudrillard, obiectul este rusinos, pasiv, injositor, alienare pura, singura sa speranta este de a intra intr-o dialectica din care sa se nasca o evanghelie ce il poate transfigura in obiect”. Ei bine, in poezia corporalitatii, fie eul devine lucru revendicandu-si destinul de „obiect”, fie lucrurile ajung sa ii umple orizontul sa il subordoneze, sa il substituie. Eul devine un angrenaj al unei uriase masinarii cosmice, un mecanism, o „statuie cinetica”, isi pierde statutul de judecator sau mentor al lumii. Sufletul si corpul fuzioneaza in aceasta poezie infra-realista, iar intrebarea care se ridica este daca trupul este cel ridicat la rang de fiinta autonoma sau daca, dimpotriva, sufletul isi pierde atributele si devine obiect, forma pura, adica tot un fel de corp. Care este statului ontologic al corpului? Este un subiect sau mai degraba un obiect? Cat de multa individualitate detine?
In contextul matritei poetice pe care o propune generatia 2000 senzatiile si simturile preiau rolul ce le era harazit sentimentelor in poezia moderna. Busola axiologica nu mai este apanajul discernamantului moral si intelectual ci este instumentar al senzatiei intr-un univers poetic in care gunoiul si duhoarea sunt personaje principale si nu invocate sub forma de aluzie, de alegorie, de simbol, ci la modul primar, material. Lumea actuala este una naufragiata si ingropata in materialitate, eforturile stramosilor de a accede niveluri superioare de existenta au fost infrante, iar omul zilelor nostre este unul impotmolit in corporalitate:
„Am scris toata dimineata
si la telefon
mi-au spus:
stai linistit,
ultimul lucru
pe care-l vei simti
nu vor fi
cuvinte -
in cel mai bun caz
mirosul unui perete
public”.
Poezia lui Dan Sociu este, in ultima instanta una angajata, de critica sociala care denunta ironic-acid grotescul si mizeria umana. In „ce-i trebuie unui barbat” prin cateva tuse, puternice, schiteaza sarcastic portretul mitocanului posedat de machoism, ridiculizand in acest fel aspectele cele mai sordide ale sexismului actual:
“Ce-i trebuie unui barbat –
o bara
sau patru metri teava de aluminiu,
douazeci metri fier beton
diametru sase,
patru metri patrati tercot,
doua kilograme vopsea,
curele de piele,
un deal inalt –
ca sa se pise de foarte sus
peste orasul natal”.
In incheiere voi relua tema introductiva a corelatiei dintre arta si filosofie. Discursul deconstructivist se rasfrange in toate domeniile sociale, inclusiv in arta, iar corpul este unul dintre subiectele fetis ale postmodernistilor: Foucault, Derrida, Deleuze. Poezia contemporana incearca sa puna in practica anumite deziderate ale filosofiei, sa le experimenteze, sa le testeze in conditii de laborator. Ce va iesi din aceasta suita de incercari-pilot, ce alta ordine si ce nou corp al lumii, ramane de vazut.
No comments:
Post a Comment